– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
„Mițvot nu necesită intenţie“ şi „răsplata unei Mițva nu este în lumea aceasta“. Înseamnă că cel care spune că Mițvot nu necesită intenţie crede că răsplata unei Mițva nu este în această lume. O intenţie este motivaţia şi aroma unei Mițva. Ea este răsplata reală a unei Mițva.
Dacă omul gustă aroma unei Mițva şi-i înţelege raţiunea, nu are nevoie de o răsplată mai mare decât aceasta. Astfel, dacă Mițvot nu necesită intenţie, atunci răsplata unei Mițva nu este, în niciun caz, în lumea aceasta, deoarece omul nu simte nicio aromă şi nu găseşte nicio motivaţie în Mițva.
Prin urmare, dacă omul se găseşte într-o stare în care nu are nicio intenţie, atunci el se află în starea în care răsplata unei Mițva nu se află în lumea aceasta. Deoarece răsplata pentru o Mițva este gustul şi raţiunea, dacă omul nu le are, cu siguranţă că el nu are nicio răsplată pentru Mițva în această lume.
Mineralul este ceva ce nu are propria sa autoritate. Mai precis, se află sub autoritatea Stăpânului său şi trebuie să-I împlinească orice dorinţă. Prin urmare, Creatorul a creat toate creaturile pentru Gloria Lui, aşa cum este scris „toţi cei care sunt numiţi după Numele Meu şi pe care i-am creat pentru Gloria mea“, aceasta însemnând că El a realizat creaţia pentru propriile Sale nevoi. Natura Stăpânului este imprimată în creaturi, adică nicio creatură nu poate lucra pentru altcineva, ci doar pentru ea însăşi.
Vegetalul este ceva ce are, într-o oarecare măsură, propria sa autoritate şi poate să facă ceva care este contrar opiniei Stăpânului său. Aceasta înseamnă că deja poate face ceva care nu este pentru sine, adică poate dărui. Acest fapt este opusul a ceea ce există în dorinţa Stăpânului, pe care El a imprimat-o în cei de jos, ca ei să lucreze doar cu dorinţa de a primi pentru sine.
Cu toate acestea, aşa cum putem vedea în flora din lumea terestră, chiar dacă sunt mobile şi cresc în lungime şi lăţime, toate plantele au o singură caracteristică. Adică, nu există nici o singură plantă care să poată acţiona împotriva naturii tuturor plantelor. Mai precis, ele trebuie să adere la legile plantelor şi sunt incapabile să acţioneze împotriva celorlalte.
Aşadar, ele nu au o viaţă proprie, ci sunt părţi ale vieţii întregii flore. Aceasta înseamnă că toate plantele au o singură formă de viaţă specifică lor. Toate plantele formează o singură creatură, iar plantele luate în parte sunt organe specifice ale acestei fiinţe.
În mod asemănător, în spiritualitate există oameni care au căpătat deja forţa de a-şi învinge dorinţa de a primi, într-o oarecare măsură, dar sunt limitaţi de mediul înconjurător. Ei nu pot acţiona împotriva mediului în care trăiesc, deşi fac exact opusul a ceea ce vrea dorinţa de a primi. Aceasta înseamnă că ei deja lucrează cu dorinţa lor de a dărui.
Animalul – observăm că fiecare animal are propriile sale caracteristici; animalele nu sunt limitate de mediu şi fiecare dintre ele are propriile sale senzaţii şi caracteristici. Ele pot, desigur, să acţioneze împotriva voinţei Stăpânului lor, ceea ce înseamnă că pot să lucreze în dăruire şi, în plus, nu sunt limitate de mediu. Dimpotrivă, ele au viaţă proprie, iar vitalitatea lor nu depinde de viaţa altor animale. Totuşi, ele nu pot simţi mai mult decât propria lor fiinţă. Cu alte cuvinte, ele nu au senzaţia celuilalt, şi bineînţeles că nu pot avea grijă de alţii.
Vorbitorul are următoarele calităţi:
Acţionează împotriva voinţei Stăpânului;
Nu depinde de contemporanii săi, precum vegetalul, adică nu depinde de societate;
Îl simte pe celălalt şi, prin urmare, poate să aibă grijă de alţii, să-i complinească, empatizând şi suferind alături de ceilalţi oameni, este capabil să se bucure de bucuriile societăţii şi are abilitatea de a simţi trecutul şi viitorul, în timp ce animalele simt doar prezentul şi propria lor fiinţă.
Trebuie să înţelegem modul în care o rugăciune considerate „milă“ este revelată. La urma urmei, există o regulă: „Am muncit şi nu am găsit, nu crede.“ Sfatul este ca omul să îi promită Creatorului că va munci din greu după aceea.
În rugăciunea Şmone Esrei (Optsprezece) se spune „pentru că Tu asculţi rugăciunea fiecărei guri a poporului Tău, Israel, cu milă“. Acest lucru pare confuz; mai întâi spunem „pentru că Tu asculţi rugăciunea fiecărei guri“, ceea ce înseamnă că până şi o gură nevrednică este auzită de Creator. Este scris: „fiecărei guri“, adică chiar şi una nevrednică. Apoi se spune „poporul Tău, Israel, cu milă“, adică tocmai o rugăciune care este în milă, pentru că altfel nu poate fi auzită.
Trebuie să ştim că greutatea resimţită în munca pentru Creator se datorează contradicţiilor care apar la fiecare pas. De exemplu, există o regulă care spune că omul trebuie să fie umil. Cu toate că înţelepţii noştri au spus „fii foarte, foarte umil“, asta nu ar trebui să fie o regulă. Lucrurile stau astfel deoarece se ştie că omul trebuie să meargă împotriva întregii lumi şi să nu fie oprit de proliferarea opiniilor care abundă în lume, aşa după cum este scris: „Şi inima lui a fost înălţată în căile Domnului.“ Prin urmare, această regulă nu este una pe care o putem numi completă.
Dacă privim capătul opus, care este mândria, chiar şi aici intervine greşeala, deoarece despre „acela care este mândru“ Creatorul spune: „El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă.“ Putem constata neconcordanţe şi în ceea ce priveşte suferinţa. În cazul în care Creatorul trimite suferinţă unei persoane oarecare, iar noi trebuie să credem că El este binevoitor, rezultă că acea suferinţă pe care El a trimis-o este, cu siguranţă, în beneficiul acelei persoanei. Atunci, de ce ne rugăm Creatorului ca să îndepărteze suferinţa de noi?
În ceea ce priveşte suferinţa, trebuie să ştim că ea ne este data doar pentru a ne corecta, şi astfel să fim pregătiţi să primim Lumina Creatorului. Rolul suferinţei este doar acela de a curăţa corpul, cum au spus înţelepţii noştri: „aşa cum sarea îndulceşte carnea, suferinţa curăţă corpul“. Referitor la rugăciune, ei au făcut corectarea prin care aceasta înlocuieşte suferinţa. Aşadar, rugăciunea curăţă, de asemenea, corpul. Cu toate acestea, rugăciunea este numită „calea Torei“. Din acest motiv rugăciunea este mai eficientă în îndulcirea corpului decât suferinţa. Prin urmare, rugăciunea pentru cei care suferă este o Mițva, din aceasta izvorând beneficii suplimentare atât pentru individ, cât şi pentru toţi ceilalţi.
Dintre toate aceste motive, contradicţiile conduc la greutăţi şi la încetarea muncii pentru Creator; omul nu îşi poate continua munca şi se simte rău; i se pare că nu este vrednic să-şi asume povara Împărăţiei Cerului „ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat“. De aceea, într-un asemenea moment, el este numit „nedorit“.
Cu toate acestea, singura intenţie a omului este aceea de a mări credinţa, numită Malhut , adică de a ridica Șhina (Divinitate) din praf. Scopul omului este de a glorifica Numele Creatorului în lume, adică măreţia Lui, astfel încât Sfânta Șhina să nu ia forma sărăciei. De aceea Creatorul ascultă „rugăciunea fiecărei guri“, chiar şi pe a celui care nu este atât de vrednic, care simte că este încă departe de munca Domnului.
Acesta este înţelesul versetului „pentru că Tu asculţi rugăciunea fiecărei guri“. Când ascultă Creatorul fiecare gură? Când poporul lui Israel se roagă cu milă, adică milă simplă. Atunci când omul se roagă pentru a ridica Divinitatea din praf, pentru a primi credinţă. Acest lucru este similar cu cineva care nu a mâncat de trei zile şi cere ceva de mâncare. El nu cere niciun fel de bogăţie sau ceva în plus; el cere, pur şi simplu, să-i fie dat ceva pentru a-şi reanima spiritul.
De asemenea, în munca pentru Creator, când omul se simte suspendat între cer şi pământ, el nu cere nimic în plus de la Creator, ci doar Lumina credinţei, astfel încât Creatorul să-I deschidă ochii pentru a-şi asuma discernământul credinţei.
Aceasta se numeşte „ridicarea Divinităţii din praf“. Şi aceasta este rugăciunea acceptată din „fiecare gură“. Cu alte cuvinte, indiferent de starea în care se află omul, dacă el cere să i se reînvie sufletul cu credinţă, acestei rugăciuni i se răspunde. Aceasta se numeşte „cu milă“, atunci când rugăciunea omului este doar pentru a obţine compasiune de Sus, astfel încât să-şi poată păstra vitalitatea. Prin urmare, acesta este sensul a ceea ce este scris în Zohar, că rugăciunea celui sărac este acceptată imediat. Adică, atunci când este pentru Sfânta Șhina, este acceptată imediat.
Problema celor trei îngeri care au venit la Avraam în timpul circumciziei.
Problema Creatorului care vine să-l viziteze şi ceea ce îi spune în timpul vizitei.
Înţelepţii noştri au spus că vizitatorul ia a şaizecea parte a suferinţei.
Separarea de Lot.
Distrugerea Sodomei şi Gomorei.
Cererea lui Avraam ca Sodoma să nu fie distrusă.
Problema soţiei lui Lot, care s-a uitat înapoi şi a devenit un stâlp de sare.
Problema referitoare la înşelarea oamenilor din Şehem de către Şimon şi Levi cu privire la circumcizie, atunci când au spus: „pentru că aceştia erau o ruşine asupra noastră“.
Problema celor două separări care au venit de la Lot şi au fost şterse în zilele lui David şi Solomon, care sunt opuşi unul celuilalt.
Pentru a înţelege cele de mai sus, trebuie mai întâi să ştim să discernem Olam (lume), Şanna (an) şi Nefeş (suflet) în toate. Deci, şi în privinţa circumciziei, care este îndeplinirea legământului pielii, se aplică planurile Olam, Şanna şi Nefeş. (Există patru legăminte: ochi, limbă, inimă şi piele, iar pielea le include pe toate.)
Pielea, considerată a fi prepuţul, este Bhina Dalet (faza a patra), care ar trebui să fie mutat la locul său, adică în praf. Aceasta se consideră a fi Malhut la locul ei, cu alte cuvinte, coborârea Malhut până la starea de praf. Aceasta respect cuvintele „Aba (tată) dă partea albă“, prin coborârea Malhut din toate cele treizeci şi două de căi la locul său. Astfel, veţi vedea că Sfirot au fost albiţi de Aviut-ul Malhut corespunzător cu calitatea judecăţii care a existat în ei, deoarece spargerea a avut loc tocmai datorită acestui Malhut . După aceea, Ima (mamă) dă partea roşie atunci când primeşte Malhut , care este îndulcit în Bina, numit „pământ“, şi nu „praf“. Acest lucru se datorează faptului că facem două discernăminte în Malhut :
pământ;
praf.
Pământ este Malhut îndulcit în Bina, numit „Malhut care s-a ridicat la Bina“.
Praf este numit „Malhut în locul lui Malhut “, care este Midat ha Din (calitatea de a judeca).
Când Avraam a trebuit să-l procreeze pe Isaac, socotit a fi întregul Israel, el a trebuit să se purifice prin circumcizie, astfel încât Israelul să apară pur. Iar circumcizia este numită, în ceea ce priveşte Nefeş (suflet) al său, „tăiere împrejur“ şi se referă la îndepărtarea prepuţului şi aruncarea lui în praf.
Olam (lume), în circumcizie, se numeşte distrugerea Sodomei şi a Gomorei.
Integrarea sufletelor în lume (o lume înseamnă integrarea unui număr mare de suflete) se numeşte „Lot“, iar circumcizia în lume este numită „distrugerea Sodomei“. Vindecarea suferinţelor circumciziei se cheamă „salvarea lui Lot“. Lot vine de la cuvântul „pământ blestemat“, numit Bhina Dalet.
Trebuie să ştim că atunci când omul a fost recompensat cu Dvekut (contopire) cu Creatorul, când se află în echivalenţă de formă, iar singura lui dorinţă este de a dărui şi de a nu primi nimic pentru propriul beneficiu, el ajunge la o stare în care nu mai este loc pentru muncă. Este astfel, deoarece omul nu are nevoie de nimic pentru sine şi nici pentru Creator, căci vede că Lui nu-i lipseşte nimic. Prin urmare, omul rămâne nemişcat, fără muncă. Iar aceasta îi provoacă marea suferinţă a circumciziei, deoarece circumcizia îi dă ocazia de a munci, ea fiind înlăturarea dorinţei de primire pentru sine.
Prin eliminarea dorinţei de a primi, când aceasta nu îl mai controlează, rezultă că el nu mai are nimic de adăugat la munca sa. Însă există o corectare pentru asta: chiar şi după ce omul a fost recompensat cu circumcizia dorinţei de a primi, încă mai rămân scântei ale Bhina Dalet în el şi acestea, la rândul lor, aşteaptă să fie corectate. Ele sunt „îndulcite“ doar prin extinderea Luminilor Gadlut (măreţie), şi astfel omul are unde munci.
Din acest motiv Patriarhul Avraam suferă în urma circumciziei şi Creatorul vine să-l viziteze. Acesta este înţelesul faptului că îngerul Rafael îi vindecă suferinţa (şi nu putem spune acelaşi lucru despre cei patru îngeri, pentru că ordinea lor este următoarea: Mihael la dreapta, Gabriel la stânga, Uriel în faţă, iar în spate, unde se află Malhut , implicit în partea de vest, este Rafael. Acest lucru se datorează faptului că el vindecă Malhut după îndepărtarea prepuţului, şi astfel va fi mai mult loc pentru muncă).
Şi al doilea înger a venit să distrugă Sodoma. Înseamnă că atunci când îndepărtarea prepuţului este considerată Nefeş, aceasta se numeşte „circumcizie“, iar când este considerate Olam, este numită „distrugerea Sodomei“. În plus, aşa cum s-a spus, după îndepărtarea prepuţului rămâne durerea, iar noi trebuie să vindecăm acea suferinţă. În mod similar, în cazul distrugerii Sodomei, vindecarea este numită „salvarea lui Lot“, din cauza a două separări bune, pe cale de a se petrece.
Aparent, este dificil să înţelegem problema bunei separări. Dacă este separare, cum poate fi bună? De fapt, în urma îndepărtării prepuţului apare suferinţa, datorată faptului că omul nu mai are loc pentru muncă. Iar aceste separări – scânteile care rămân din Bhina Dalet – îi dau omului loc pentru muncă, prin dorinţa lui de a le corecta. Ele nu pot fi corectate anterior îndepărtării prepuţului pentru că, mai întâi, trebuie ridicate şi corectate cele 248 de scântei.
După aceea sunt corectate cele treizeci şi două de scântei numite „inimă de piatră“. Prin urmare, mai întâi trebuie îndepărtat
complet prepuţul. Din acest motiv este necesar secretul, ca omul să ştie dinainte că acestea trebuie să rămână sub formă de Reşimo. Şi asta înseamnă sod (secret): prin corectarea circumciziei, care este distrugerea yesod (fundaţie), adică distrugerea literei Yod (prima literă din yesod). Apoi sod este transformat în yesod.
Aceasta este semnificaţia îngerului Rafael care, ulterior, îl va salva pe Lot, datorită „separărilor bune“. Ele înseamnă Ruth şi Naomi şi sunt considerate a fi minte şi inimă. Ruth vine de la cuvântul re’uia (vrednic), atunci când nu se pronunţă litera Alef, iar Naomi vine de la cuvântul noam (plăcut), ceva care este plăcut inimii şi care a fost apoi îndulcit în David şi Solomon.
Totuşi, înainte de asta, îngerul a spus: „Nu privi în urma ta“, deoarece „Lot“ este Bhina Dalet, dar ea este încă legată de Avraam. Oricum, „în spatele tău“, dincolo de Bhina Dalet, există doar Bhina Dalet brută, fără îndulcire. Aceasta este semnificaţia marilor monştri marini, despre care înţelepţii noştri au spus că sunt Leviathan (balenă) şi soţia lui, care au omorât Nukva şi au sărat-o pentru cei drepţi din viitor. „Viitor“ înseamnă după toate corectările.
Aceasta este semnificaţia faptului că soţia lui Lot s-a uitat în urma ei, aşa după cum este scris: „Dar soţia lui s-a uitat în urmă, din spatele lui, şi a devenit un stâlp de sare.“ Cu toate acestea, mai întâi a trebuit să fie omorâtă, aceasta fiind distrugerea Sodomei. Dar Lot, care este considerat Leviathan (legătura dintre Bhina Dalet şi Avraam), trebuia să fie salvat.
Aceasta clarifică una dintre întrebările oamenilor: „Cum ar putea îngerul, care l-a vindecat pe Avraam, să-l salveze pe Lot? La urma urmei, există o regulă: Un înger nu îndeplineşte două misiuni.“ Pe de altă parte, aceasta este o singură misiune, din moment ce trebuie să rămână un Reşimo din Bhina Dalet. Dar aceasta trebuie să fie secret.
Înseamnă că înainte de a se circumcide, nu exista nevoia de a şti ceva despre aceasta. Dimpotrivă, ea a trebuit să fie omorâtă. Iar Creatorul a sărat-o pentru cei drepţi din viitor, când Sod a fost transformat în Yesod. Acesta este motivul cerţii dintre păstorii vitelor lui Avraam şi păstorii vitelor lui Lot. Mikneh (vite) înseamnă kinyanim (posesiuni) spirituale. Cearta s-a datorat faptului că vitele lui Avraam erau destinate creşterii părţii lui Avraam – credinţa. Adică, în acest mod, el a luat pentru sine forţe mai mari pentru a merge mai presus de raţiune, deoarece a văzut că doar pe această cale, a credinţei mai presus de raţiune, omului îi sunt acordate toate posesiunile.
Rezultă că motivul pentru care el a dorit posesiunile a fost faptul că posesiunile ar depune mărturie pentru calea numită „credinţă mai presus de raţiune“, care este o cale adevărată. Dovada acestui fapt este că atunci când i se dau posesiuni spirituale de Sus, el se străduieşte ca prin aceste posesiuni să meargă doar pe calea credinţei mai presus de raţiune. Şi nu vrea posesiuni spirituale pentru că ele reprezintă niveluri înalte şi dobândiri.
Cu alte cuvinte, el nu crede în Creator doar cu scopul de a obţine mari realizări prin credinţă. În schimb, el are nevoie de mari realizări pentru a şti că merge pe o cale adevărată. Astfel, cu tot Gadlut-ul, el doreşte înadins să meargă pe calea credinţei, deoarece pe această cale vede că realizează ceva.
Cu toate acestea, singura intenţie a păstorilor vitelor lui Lot era de a aduna mari posesiuni şi dobândiri. Aceasta se cheamă „mărirea discernământului lui Lot“. Lot este numit „pământul blestemat“, care este dorinţa omului de a primi, numită Bhina Dalet, fie în minte, fie în inimă. De aceea a spus Avraam: „separă-te, te rog, de mine“, ceea ce înseamnă ca Bhina Dalet să fie separată de el, de Bhina de Olam-Şanna-Nefeş.
Astfel trebuie înţeleasă îndepărtarea prepuţului. Îndepărtarea Bhina Dalet în Nefeş se numeşte „circumcizie“. În Bhina din Olam, îndepărtarea prepuţului este numită „distrugerea Sodomei“, iar în Bhina din Şanna este Hitkalelut (integrare) a unui număr mare de suflete, purtând numele de Şanna (an). Aceasta este Bhina (discernământ) lui Lot, de la cuvântul „blestemat“, numit „pământul blestemat“.
Prin urmare, atunci când Avraam i-a spus lui Lot „separă-te, te rog, de mine“, deşi Lot era totuşi fiul lui Haran, se referea la cea de-a doua restricţie, care se numeşte „un râu care curge din Eden pentru a uda grădina“. În plus, există discernământul „dincolo de Râu“, în afara râului, adică primul Ţimţum (restricţie) şi mai este şi diferenţa dintre primul Ţimţum şi cel de-al doilea Ţimţum. În primul Ţimţum, dinim (judecăţi) se află sub toate Sfirot de Kduşa (Sfinţenie), aşa cum au apărut la început, în ordinea suspendării lumilor. Însă în al doilea Ţimţum ele au urcat la nivelul Kduşa şi deja s-au agăţat de Kduşa. Prin urmare, în acest caz, ele sunt mai rele decât în primul Ţimţum şi nu se mai pot extinde.
„Pământul lui Canaan“ vine de la al doilea Ţimţum, unde judecăţile sunt foarte rele, deoarece sunt legate de Kduşa. De aceea este scris despre ele: „să nu păstrezi viu nimic din ceea ce respiră“. Dar Bhinat Lot, care este Bhina Dalet, trebuie să fie salvată. Prin urmare, cei trei îngeri au venit ca unul: unul pentru binecuvântarea seminţiei, considerată întregul Israel, care implică şi multiplicarea în Tora. Acesta este sensul dezvăluirii secretelor Torei, numite Banim (fii), de la cuvântul havana (înţelegere), iar toate acestea pot fi dobândite doar după corectarea numită circumcizie.
Aceasta este semnificaţia cuvintelor Creatorului: „Ar trebui să ascund de Avraam ceea ce fac?“ Avraam se temea de distrugerea Sodomei, ca nu cumva să piardă toate vasele de primire. De aceea el a spus: „Dar dacă sunt cincizeci de oameni drepţi în oraş?“ pentru că un Parţuf complet are cincizeci de niveluri. Apoi a întrebat: „Poate că sunt patruzeci şi cinci de drepţi?“, adică Aviut de Bhina Gimel, care este patruzeci plus Dalet de Hitlabşut (îmbrăcăminte), care este Vak, o jumătate de nivel sau cinci Sfirot etc. În cele din urmă, el a întrebat: „Dacă sunt zece drepţi?“, ceea ce înseamnă nivelul lui Malhut , doar zece. Atunci când Avraam a văzut că nici măcar nivelul Malhut nu ar putea să iasă de acolo, a fost de acord cu distrugerea Sodomei.
Se constată că, atunci când Creatorul a venit să-l viziteze, el sa rugat pentru Sodoma, aşa după cum este scris „pe măsura plânsului acesteia“, ceea ce înseamnă că ei toţi erau cufundaţi în dorinţa de a primi. „Cu toţii … iar dacă nu, eu voi şti.“ Înseamnă că noi vom şti dacă există discernăminte de dăruire în ei. Acesta este înţelesul conexiunii, adică El îi va lega de Kduşa (Sfinţenie). Când Avraam a văzut că nu va ieşi nimic bun din ei a fost de acord cu distrugerea Sodomei. Acesta este motivul pentru care, după separarea lui Lot de Avraam, este scris că „şi-a întins cortul până la Sodoma“, unde locuieşte dorinţa de a primi, în raport cu el însuşi. Iar asta se referă doar la pământul lui Israel.
Cu toate acestea, dincolo de Râu, care este primul Ţimţum, adică dominaţia lui Bhina Dalet, nu există loc pentru muncă, deoarece ea conduce şi domină propriul loc. Pe când în ţara lui Israel, considerată al doilea Ţimţum, este toată munca. Din acest motiv numele lui Avraam este Be Hey Bera’am (au fost creaţi cu Hey). Aceasta înseamnă că Yod care exista acolo a fost divizat în doi Heys: Hey de jos şi Hey de Sus, iar Avraam s-a format din Hitkalelut-ul lui Hey de jos cu Hey de Sus.
Acum putem înţelege problema înşelării oamenilor din Şehem de către Şimon şi Levi. Atunci când Şehem a dorito pe Dina, iar toată intenţia lui era în dorinţa de a primi, ei leau spus că trebuie să fie circumcişi, adică să-şi anuleze vasele de primire. Dar pentru că unicul lor scop era dorinţa de a primi, ei au fost ucişi de circumcizie; şi-au pierdut dorinţa de a primi prin circumcizie. Pentru ei, aceasta a fost considerată moarte.
Rezultă că ei s-au înşelat, pentru că toată intenţia lor a fost îndreptată către Dina, sora lui Şimon şi Levi. Ei au crezut că ar putea primi Dina în vasele de primire. Prin urmare, odată ce au fost circumcişi şi au dorit să o primească pe Dina, ei au putut să-şi folosească doar vasele de dăruire, pierzându-şi vasele de primire prin circumcizie. Însă pentru că le-a lipsit scânteia de dăruire, întrucât Şehem, fiul lui Hamor, ştie doar să primească, ei nu au putut să o primească pe Dina în vasele de dăruire, pentru că asta este împotriva rădăcinii lor. Rădăcina lor este doar Hamor (dorinţa de a primi), şi astfel ei au pierdut totul. De aceea se consideră că Şimon şi Levi le-au provocat moartea. De fapt, a fost vina lor, şi nu a lui Şimon şi Levi.
Acesta este sensul cuvintelor înţelepţilor noştri: „Dacă dai peste un păcătos, atrage-l spre seminar.“ Trebuie să înţelegem ce înseamnă „dacă dai peste“. Înseamnă că păcătosul, adică dorinţa de a primi, nu este întotdeauna de găsit, iar asta se datorează faptului că nu toată lumea consideră dorinţa de a primi „un păcătos“. Dar dacă există cineva care simte dorinţa de a primi ca pe un păcătos şi vrea să scape de ea, aşa după cum este scris: „Întotdeauna omul îşi va pune înclinaţia bună peste înclinaţia rea“, dacă domină înclinaţia rea, bine; dacă nu, el trebuie să studieze Tora. Dacă nici aşa nu reuşeşte, el trebuie să citească rugăciunea Şema. Dacă tot nu reuşeşte, „aminteşte-i de ziua morţii sale“ (Berachot, p. 5). În această situaţie el are trei sfaturi luate împreună, căci unul fără celelalte este incomplet.
Abia acum putem înţelege întrebarea cu care Gemarah se termină. Dacă primul sfat – „atrage-l spre seminar“ – nu ajută, atunci „citeşte rugăciunea Şema“ şi dacă nici asta nu ajută „aminteşte-i de ziua morţii sale“. Aşadar, dacă se îndoieşte de ajutorul lor, de ce mai are nevoie de primele două sfaturi? De ce nu acceptă imediat ultimul sfat, care înseamnă să-şi amintească de ziua morţii lui? El răspunde că aceasta nu înseamnă că unul dintre sfaturi nu este de ajutor, ci că are nevoie de toate cele trei sfaturi împreună.
Iar asta înseamnă:
„Atrage-l spre seminar“, adică spre Tora.
„Citeşte rugăciunea Şema“, însemnând Creatorul şi Dvekut (contopire) cu Creatorul.
„Aminteşte-i de ziua morţii sale“, ceea ce înseamnă devotament. Acestea sunt considerate Israel, care este asemenea unui porumbel ce îşi întinde gâtul. Altfel spus, toate cele trei discernăminte sunt o singură unitate, numită: „Tora, Israel şi Creatorul sunt unul.“
Omul poate primi ajutor de la un Rav pentru discernământul Torei şi pentru citirea Şema, dar pentru discernământul Israel, care este circumcizie, care este devotament, omul trebuie să lucreze singur. Chiar dacă există ajutor de Sus pentru asta, aşa cum au spus înţelepţii noştri „şi ai făcut un legământ cu el“, însemnând că este ajutat de Creator, totuşi omul este acela care trebuie să înceapă. Asta înseamnă „aminteşte-i de ziua morţii sale“. Trebuie să ne amintim mereu şi să nu uităm niciodată, deoarece aceasta este esenţa muncii omului.
În ceea ce priveşte Reşimot datorate salvării lui Lot, pe acestea trebuie să le părăsim datorită celor două separaţii bune care înseamnă Haman şi Mordechai. Mordechai vrea doar să dăruiască; el nu are nevoie să extindă Luminile de Gadlut. Dar Haman, care vrea să înglobeze toate Luminile sub autoritatea sa, este cauza care trezeşte în om dorinţa de a atrage Luminile de Gadlut.
Cu toate acestea, după ce a extins aceste Lumini, este interzisă primirea lor în vasele lui Haman, numite „vasele de primire“, ci doar în vasele de dăruire. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris: Regele i-a spus lui Haman „să faci asta pentru Mordechai, evreul“. Astfel, se consideră că Luminile lui Haman strălucesc în vasele lui Mordechai.
Există discernământul Respiraţie, Sunet şi Vorbire, există discernământul Gheaţă şi există discernământul Îngrozitor. Respiraţie înseamnă Ohr Hozer (Lumina care se Întoarce), care iese din Masah (ecran). Acesta este o forţă care limitează. Atâta timp cât nu este acumulată până la nivelul la care „să nu cadă iarăşi în nebunie“ este numită „Respiraţie“.
Când măsura sa este completă, această limitare, Masah-ul cu Lumina care se Întoarce, este numită „Sunet“. Sunetul este ca o avertizare care îi spune omului să nu încalce legile Torei. Dacă le va încălca, de îndată ce va face asta, nu va mai simţi gustul ei. Prin urmare, atunci când ştie cu certitudine că încălcând legile Torei va pierde gustul ei, el menţine restricţia. Iar apoi ajunge la starea numită „Vorbire“, care este Malhut . În acel moment poate avea loc un Zivug (cuplare spirituală) al Creatorului cu Divinitatea, iar iluminarea Hohma (Înţelepciune) se va extinde în jos.
Se ştie că există două niveluri:
Dăruire fără primire;
Primire pentru dăruire.
Atunci când omul vede că a ajuns deja la nivelul la care poate primi pentru a dărui, de ce are nevoie de această servitute, care este doar în forma dăruirii pentru a dărui? În fond, Creatorul simte mai multă mulţumire din primirea pentru dăruire, deoarece Lumina Înţelepciunii, care intră în vasele de primire, este Lumina scopului creaţiei. Aşadar, de ce ar trebui ca omul să se angajeze în munca de dăruire pentru a dărui, care este Lumina corectării creaţiei?
Într-un asemenea moment el încetează imediat să mai guste, apoi pleacă complet gol şi fără nimic, deoarece Lumina Hasadim (Milă) este Lumina care îmbracă Lumina Hohma. Iar dacă lipseşte îmbrăcămintea, deşi omul are Lumina Hohma, el încă nu are nimic cu care să îmbrace Hohma. Atunci ajunge la o stare numită „gheaţă îngrozitoare“.
Motivul este faptul că Yesod de Aba, cel care dă Hohma, numit „îngust în Hasadim şi lung în Hohma“, devine Gheaţă. Este similar cu apa cristalizată: deşi este apă, ea nu se împrăştie pe jos.
Iar Yesod de Ima se numeşte „îngrozitor“ şi este considerat scurt şi lat. Este numit „scurt“ pentru că există un blocaj împotriva Hohma, ea fiind absentă din cauza celui de-al doilea Ţimţum. Iar acest lucru este „îngrozitor“. Rezultă că este nevoie de amândouă: atât de Hohma care se extinde prin Yesod de Aba, cât şi de Hasadim care se extinde prin Yesod de Ima.
„Un câmp pe care Domnul l-a binecuvântat.“ Sfânta Șhina (Divinitate) este numită „un câmp“, iar uneori sadeh (câmp) este preschimbat într-un şeker (minciună). Litera Vav din interiorul lui Hey este sufletul, iar litera Dalet este Sfânta Șhina (Divinitate). Când sufletul se îmbracă în Șhina este numit Hey; când omul vrea să adauge mai mltă credinţă, extinde în jos Vav şi acesta devine un Kof.
În acel moment Dalet devine Reiş, în forma celui sărac şi slab care vrea să adauge. Apoi devine un Reiş, aşa cum „un sărac s-a născut în regatul său“, atunci când cel slab a devenit sărac. Cu alte cuvinte, înseamnă că, introducând ochiul rău în interiorul său, atât în inimă cât şi în minte, la fel ca „o râmă mistreţul din pădure …“, ochiul este atârnat, întrucât se întoarce la separare, pentru că Sitra Ahra (cealaltă parte) este destinată să devină un înger sfânt.
Acesta este înţelesul versetului: „În veci să ţină slava Domnului!“ Deoarece el a ajuns la starea unui animal din yaar (pădure), de la cuvântul iro (oraşul său), care înseamnă că îşi pierde toată vitalitatea, dar de fiecare dată se întăreşte. În acel moment este răsplătit cu starea unui „câmp pe care Domnul la binecuvântat“, atunci când ochiul rău este schimbat într-un ochi bun.
Iar semnificaţia cuvintelor „un ochi atârnat“ este că el atârnă de o îndoială: fie este un ochi bun, fie este un ochi rău. Acesta este înţelesul întoarcerii la separare şi acesta este sensul expresiei „unul opus celuilalt“, aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Nu a existat nicio bucurie mai mare decât în ziua în care Dumnezeu a creat cerul şi pământul.“ Acest lucru se datorează faptului că, în cele din urmă, „Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume“, iar acesta reprezintă scopul creaţiei.
Însă pentru Creator trecutul şi prezentul sunt la fel. Prin urmare, Creatorul veghează asupra creaţiei în forma ei finală, aşa cum va fi la Gmar Tikun (Sfârşitul corectării), când toate sufletele, în deplina lor perfecţiune, sunt incluse în lumea Ein Sof. Forma lor perfectă se găseşte deja acolo şi nimic nu lipseşte.
Cât despre cei care primesc, este evident că ei încă mai trebuie să adauge ceea ce au de adăugat. Aceasta este „ceea ce Dumnezeu a creat şi a săvârşit“, adică deficienţele şi îndărătnicia. Aceasta este semnificaţia cuvintelor înţelepţilor noştri: „cei mânioşi atrag doar mânie“, iar „toţi cei care sunt lacomi sunt şi mânioşi“.
Aceasta este adevărata formă a dorinţei de a primi, aşa dezgustătoare cum este. Şi toate corectările se fac pentru a o transforma în dăruire, ceea ce reprezintă întreaga muncă a celor de jos. Înainte ca lumea să fie creată, ea a fost în forma: „Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume.“ Înseamnă că deşi numele Său a fost deja separat de El şi a devenit revelat şi este numit „Numele Lui“, cu toate acestea El era unul. Aceasta se înţelege prin „unul opus celuilalt“.
De obicei, distingem două feluri de carne: carne de animal şi carne de peşte, în ambele existând semne ale impurităţii. Tora ne arată semnele după care să ne luăm pentru a le evita şi a nu cădea sub dominaţia impurităţii din ele. În cazul peştelui, ne indică semnele aripioarelor şi solzilor.
Când omul vede aceste semne la peşte ştie cum să se ferească şi să nu cadă în mâinile impurităţii. Snapir (înotătoare) implică soneh-peh-ohr (urăşte-gură–Lumină). Aceasta se referă la Malhut , numită „gură“ şi toate Luminile provin de la ea, deoarece este aspectul credinţei.
Când omul vede că este într-o stare în care simte gustul de praf, în timpul în care ar trebui să creadă, atunci ştie cu siguranţă că trebuie să-şi corecteze acţiunile. Iar aceasta se numeşte: „Șhina (Divinitate) în praf“. El trebuie să se roage pentru a ridica Divinitatea din praf.
Kaskeset (solzi) înseamnă că în momentele de snapir omul este incapabil să lucreze. Dar atunci când depăşeşte starea de snapir, în mintea lui apare o întrebare referitoare la Providenţă, iar acest lucru se numeşte kash (paie). În această stare omul decade din munca lui. Mai târziu, depăşeşte starea şi începe să lucreze mai presus de raţiune, apoi îi apare în minte o altă îndoială cu privire la Providenţă.
Prin urmare, omul are de două ori kash, care sunt kas–keset (solzi). Şi de fiecare dată când se ridică mai sus de raţiune el urcă şi apoi coboară. Astfel, vede că nu poate reuşi din cauza înmulţirii îndoielilor. În această stare omul nu are altă alegere decât să se plângă Creatorului, aşa după cum este scris: „şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea pe care li le smulgea robia s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi i-a izbăvit din Egipt“, adică de toate necazurile.
Înţelepţii noştri au enunţat o regulă celebră, potrivit căreia Creatorul spune: „El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă.“ Aceasta se datorează faptului că ei sunt opuşi unul faţă de celălalt, pentru că există două corpuri în om – corpul interior şi corpul exterior. Susţinerea spirituală se îmbracă în corpul interior, fiind considerată credinţă şi dăruire, numită „minte şi inimă“. Celălalt corp are susţinerea corporală, care este cunoaştere şi primire. Iar la mijloc, între corpul interior şi cel exterior, există un corp intermediar, care nu are nume propriu.
Cu toate acestea, când omul face fapte bune corpul intermediar aderă la corpul interior, iar atunci când face fapte rele corpul intermediar aderă la corpul exterior. Prin urmare, omul are fie susţinere corporală, fie susţinere spirituală.
În concluzie, datorită opoziţiei care există între interior şi exterior, atunci când corpul intermediar aderă la cel interior, aceasta se consideră a fi moartea corpului exterior. Iar atunci când aderă la corpul exterior, se consideră a fi moartea corpului interior. Acest lucru se datorează faptului că în această stare alegerea depinde de corpul intermediar: să continue să adere la Kduşa (Sfinţenie) sau nu.
Omul este îndepărtat de Creator din cauza dorinţei de a primi. Acesta este singurul lucru care îl ţine departe de Creator. Atâta timp cât nu aspiră la spiritualitate, ci la plăcerile lumeşti, distanţarea lui faţă de Creator este de o zi, adică este la distanţă de o zi, ceea ce înseamnă că este îndepărtat de El doar sub un singur aspect – acela de a fi cufundat în dorinţa de a primi plăcerile acestei lumi.
Cu toate acestea, când omul se aduce pe sine mai aproape de Creator şi respinge primirea din lumea aceasta, atunci se consideră că s-a apropiat de Creator. Dar dacă eşuează după ce a primit lumea următoare, el se îndepărtează mai mult de Creator pentru că doreşte să primească plăcerile lumii următoare şi, în acelaşi timp, cade în dorinţa de a primi plăcerile acestei lumi.
Prin urmare, acum s-a îndepărtat de Creator cu două zile:
primind plăcerile acestei lumi, sub influenţa cărora a căzut din nou;
deoarece acum are dorinţa de a primi coroana lumii viitoare. Aceasta se datorează faptului că, angajându-se în Tora şi Mițvot, el îl forţează pe Creator să-l răsplătească pentru această muncă.
Se pare că, la început, el a mers o zi şi s-a apropiat de servirea Creatorului, iar apoi a dat înapoi două zile. Acum, omul are nevoie de două tipuri de primire:
a acestei lumi;
a lumii următoare.
Aşadar, el a mers spre starea opusă. În acest caz, sfatul este să meargă întotdeauna pe calea Torei, care este dăruire. Iar ordinea corectă este ca, mai întâi, să aibă grijă de două principii de bază:
îndeplinirea unei Mițva;
senzaţia de plăcere care rezultă din Mițva. Omul trebuie să creadă că plăcerea primită de Creator este mare atunci când respectă poruncile Lui.
Prin urmare, rezultă că omul trebuie să respecte Mițva întocmai şi să creadă că El găseşte plăcere în păstrarea celor mai neînsemnate Mițvot ale Sale. Şi aici nu este nicio diferenţă între o Mițva mare şi o Mițva mică. Creatorul găseşte plăcere chiar şi în cea mai măruntă faptă realizată de dragul Lui.
Abia apoi apare rezultatul, care este obiectivul principal spre care omul ar trebui să aspire. Cu alte cuvinte, omul ar trebui să simtă încântare şi plăcere, determinate de mulţumirea adusă Creatorului său. Aceasta este principala grijă pe care trebuie să o aibă în munca lui, iar acest lucrul se numeşte: „Slujeşte-l pe Domnul cu bucurie.“ Asta ar trebui să fie răsplata pentru munca sa: încântarea şi plăcerea pe care le primeşte din faptul că a fost recompensat cu posibilitatea de a-i dărui plăcere Creatorului.
Acesta este înţelesul versetului: „Străinul care se află în mijlocul tău va urca deasupra ta, tot mai sus; … El îţi va da cu împrumut, iar tu nu trebuie să-i dai lui cu împrumut.“ „Străinul“ este dorinţa de a primi (la începutul servirii Creatorului, dorinţa de a primi este numită „străin“, iar înainte de asta este un total ne-evreu).
„El îţi va da cu împrumut.“ Când îi dă puterea de a munci, el o dă cu împrumut. Aceasta înseamnă că după ce a trecut o zi de muncă în Tora şi Mițvot, deşi nu a primit răsplata pe loc, el tot mai crede că, ulterior, omul va plăti pentru puterea de a munci pe care i-a dat-o.
Aşadar, după o zi de muncă, vine şi cere datoria pe care i-a promis-o, răsplata pentru puterea pe care i-a dat-o corpul ca să se angajeze în Tora şi Mițvot. Dar el nu i-o dă, aşa încât străinul se plânge: „Ce este această muncă? Să munceşti fără răsplată?“ Prin urmare, străinul nu mai vrea să-i dea Israelului puterea de a munci.
„Iar tu nu trebuie să-i dai lui cu împrumut.“ Dacă îi dai mâncare şi-i ceri putere pentru muncă, atunci el îţi răspunde că nu are de plătit nicio datorie în schimbul mâncării pe care i-o dai. Aceasta, deoarece: „Eu ţi-am dat mai întâi puterea de a munci; şi asta doar cu condiţia că îmi vei cumpăra posesiuni.
Deci, ceea ce îmi dai tu mie acum este în deplină concordanţă cu condiţiile anterioare. Din acest motiv, pentru că acum vii la mine ca să-ţi dau mai multă putere de muncă, îmi vei aduce noi posesiuni.“
Prin urmare, dorinţa de a primi a devenit mai abilă şi îşi foloseşte inteligenţa pentru a-şi calcula profitabilitatea. Uneori spune că se mulţumeşte cu puţin, că are suficiente posesiuni şi, prin urmare, nu vrea să-i mai dea omului puterea de a munci. Iar alteori spune că drumul pe care mergi acum este periculos şi că, poate, eforturile tale vor fi zadarnice sau spune că efortul este mai mare decât răsplata, şi de aceea nu-ţi va mai da putere să munceşti.
Apoi, când omul cere puterea de a merge pe calea Creatorului, pentru a dărui, pentru ca totul să fie spre creşterea gloriei Cerului, corpul spune: „Cu ce mă voi alege din toate astea?“ Apoi vine cu faimoasele argumente, cum ar fi: „Cine?“ şi „Ce?“, adică „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?“, ca argument al Faraonului, sau „Ce înţelegi tu prin acest serviciu?“, ca argument al celor răi.
Toate acestea se datorează faptului că are un argument just, că aceasta este înţelegerea pe care au făcut-o. Prin urmare, „dacă nu vei asculta de glasul Domnului“, atunci el se va plânge că omul nu a respectat înţelegerea.
Dar când asculţi de glasul Domnului, adică exact la intrare (intrarea este un lucru constant, pentru că de fiecare dată când omul are o coborâre trebuie să o ia de la capăt; acesta este motivul pentru care se numeşte „intrare“ şi bineînţeles că există multe ieşiri şi multe intrări), el îi spune corpului său: „Să ştii că vreau să mă angajez în munca Domnului. Intenţia mea este doar de a dărui, şi de a nu primi nicio răsplată. Nu trebuie să speri că vei primi ceva în urma eforturilor tale, pentru că totul este făcut cu intenţia de a dărui.“
Iar când corpul întreabă: „Ce beneficiu vei obţine din această muncă?“, însemnând: „Cine este acela care primeşte această muncă, pentru ca eu să vreau să mă silesc şi să trudesc?“ sau, mai simplu: „Pentru cine muncesc din greu?“, răspunsul ar trebuie să fie acela că am încredere în înţelepţii care au spus că trebuie să cred în credinţa abstractă, mai presus de raţiune, pentru că ne-a poruncit Creatorul să luăm asupra noastră credinţa şi tot El ne-a poruncit să respectăm Tora şi Mițvot. Şi mai trebuie să credem că El obţine plăcere atunci când respectăm Tora şi Mițvot prin credinţă mai presus de raţiune. În plus, omul trebuie să fie bucuros că datorită muncii sale Creatorul primeşte plăcere.
În concluzie, sunt patru aspecte aici:
Credinţa în înţelepţi, că tot ceea ce au spus este adevărat.
Credinţa în Creator, că El a poruncit să ne angajăm în Tora şi Mițvot doar prin credinţă mai presus de raţiune.
Există bucurie atunci când creaturile respectă Tora şi Mițvot pe baza credinţei.
Omul ar trebui să primească plăcere şi bucurie, să fie încântat pentru că a fost recompensat cu posibilitatea de a-i oferi plăcere Regelui. Şi măsura importanţei şi măreţiei muncii lui este proporţională cu măsura bucuriei dobândite de om în timpul muncii sale. Iar aceasta depinde de măsura în care omul crede în cele patru aspecte.
Prin urmare, când aude glasul Domnului, toate puterile pe care omul le primeşte de la corp nu sunt considerate a fi un împrumut de la corp, care ar trebui returnat „dacă nu vei asculta de glasul Domnului“. Iar când corpul întreabă: „De ce ar trebui să-ţi dau forţa de a munci, când tu nu îmi promiţi nimic în schimb?“, el ar trebui să răspundă: „Pentru că acesta este motivul pentru care ai fost făcut. Ce pot să fac, dacă te urăşte Creatorul? Căci este scris în Sfântul Zohar: Creatorul urăşte corpurile.“
Mai mult decât atât, când Sfântul Zohar spune: „Creatorul urăşte corpurile“, aceasta se referă în special la corpurile slujitorilor Creatorului care vor să devină primitori eterni, pentru că vor să primească şi coroana lumii următoare.
De aceea se spune: „tu nu trebuie să-i dai lui cu împrumut“. Aceasta înseamnă că nu trebuie să dai nimic în schimbul puterii de a munci pe care o dă corpul. Iar dacă îl împrumuţi, dacă îi dai orice fel de plăcere, va fi doar un împrumut şi nu va fi gratis; în schimbul lui, corpul trebuie să-ţi dea puterea de a munci. Iar corpul trebuie ca întotdeauna să-ţi dea putere, adică în mod gratuit. Tu nu-i dai niciun fel de plăcere şi îi ceri mereu să aibă putere de muncă, deoarece „împrumutatul este slujitorul celui care l-a împrumutat“. Astfel, el va fi mereu sclavul, iar tu vei fi stăpânul.
Privitor la cei doi îngeri care însoţesc omul în seara de Șabat , îngerul bun şi îngerul rău, cel bun este numit „drepta“ şi prin intermediul lui omul se apropie de servirea Creatorului. Aceasta se numeşte „dreapta aduce mai aproape“. Îngerul rău este considerat stânga, cel care îndepărtează. Aceasta înseamnă că aduce omului gânduri străine atât în minte, cât şi în inimă.
Când omul domină răul şi se aduce pe sine mai aproape de Creator, aceasta înseamnă că, de fiecare dată, el învinge răul şi se uneşte cu Creatorul. Astfel, el a ajuns mai aproape de contopirea cu Creatorul, prin intermediul celor doi îngeri. Adică, amândoi au îndeplinit un singur rol – au făcut ca omul să adere la Creator. În acest stadiu omul spune: „Vino în pace.“
Iar atunci când omul a terminat toată munca sa şi toată partea stângă a fost admisă în Kduşa (Sfinţenie), după cum este scris: „nu există niciun loc pentru a mă ascunde de Tine“, îngerul rău nu mai are nimic de făcut, din moment ce omul a depăşit deja toate dificultăţile pe care răul i le-a adus. În acel moment îngerul rău este inactiv, şi omul îi spune: „Mergi în pace.“
