Autor: arhiprofesor

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Măreţia cuiva depinde de măsura încrederii sale în viitor

Articol Nr. 9, 1986-87

Este scris în cartea Zohar (BeShalach [Când Faraon a trimis], p 64, şi în Comentariul Sulam, articol 216) „‚Apoi Moise…va cânta’. Ar fi trebuit să spună ‘a cântat.’ Şi răspunde ‘Dar acest lucru depinde de viitor, că a completat pentru acea legătură şi a completat pentru viitor, când Israel va fi slăvit acel cântat în viitor.’ ‘Această cântare’ este la feminin [în ebraică],  dar ar fi trebuit să spună ‘acest cântec’ la masculin [în ebraică]. Şi răspunde ‘Această cântare este cea în care regina slăveşte Regele.’ Rabi Yehuda a spus ‘Aşadar este cântarea reginei către Rege, atunci de ce spune ‘Moise şi copiii lui Israel?’ În definitiv, regina ar fi trebuit să fie cea care slăveşte.’ Răspunde ‘Fericiţi sunt Moise şi Israelul, pentru că ei ştiu să slăvească Regele cum se cuvine.’”

Ar trebui să înţelegem răspunsul pe care îl dă despre ceea ce este scris în forma de viitor, că se referă la viitor. Ce vine să ne înveţe în muncă? Ar trebui să înţelegem de asemenea răspunsul pe care el îl dă despre motivul pentru care este scris „cântarea” la feminin, care se interpretează ca intenţia Malchut, însemnând că Malchut slăveşte Regele, despre care Rabbi Yehuda întreabă. Astfel, dacă intenţia lui este Malchut, de ce spune ‘Moise şi copiii lui Israel?’. Din acest motiv, el trebuie să interpreteze că intenţia lui este pentru Moise şi copiii lui Israel care ştiu cum să slăvească Regele pentru Malchut. Trebuie, de asemenea, să pricepem înţelesul lui Moise şi Israel trebuind să slăvească Regele pentru Malchut, şi de ce nu trebuie să slăvească Regele pentru ei înşişi, ci pentru Malchut.

Este ştiut că Moise este denumit “păstorul loial.” Baal HaSulam a interpretat că Moise a alimentat poporul lui Israel cu credinţă, şi credinţa este denumită Malchut (regat). Cu alte cuvinte, el a întipărit frica de cer, denumită “Împărăţia Cerului”, în poporul lui Israel. De aceea Moise este numit “păstorul loial”, după credinţă. Este scris despre asta “şi ei au crezut în Domnul şi în servitorul Său, Moise”, adică Moise le-a întipărit credinţa în Creator.

Este ştiut că nu se poate trăi din negativitate, ci din o atitudine pozitivă. Aceasta este aşa deoarece “proviziile” se referă la ceea ce o persoană primeşte şi se bucură să primească. Aceasta ajunge în noi din scopul creaţiei, denumit “Dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale.” De aceea, o persoană trebuie să primească încântare şi plăcere astfel încât să aibă ceva cu care să îşi desfete corpul. Aceasta este denumită “atitudine pozitivă”, adică umplere. Şi cu această umplere, ea îşi satisface nevoile.

Dar o persoană are nevoie şi de o lipsă. Altfel, nu există niciun loc în care lumina vieţii să poată intra. O lipsă este denumită “un Kli” (un vas). Asta înseamnă că dacă cineva nu are Kelim (vase), nu poate primi nimic. O lipsă este denumită “o dorinţă,”  însemnând că îşi doreşte ceva şi simte că îi lipseşte acel lucru şi doreşte să îşi satisfacă nevoia. Măsura în care simte absenţa, şi măsura în care are nevoie să-şi satisfacă nevoia, aceasta este măsura lipsei lui. Cu alte cuvinte, o lipsă mare sau o lipsă mică depind de măsura simţului necesităţii al cuiva de a-şi satisface acea nevoie.

Aceasta înseamnă că dacă o persoană ajunge să simtă că îi lipseşte ceva, şi simte această senzaţie în fiecare organ, dar totuşi nu are o dorinţă puternică de a-şi satisface nevoia, sunt multe motive pentru care nu are acea mare dorinţă de a-şi satisface nevoia.

1. Le-a spus prietenilor nevoile sale şi simte că ele îi sunt necesare. Totuşi, prietenii i-au arătat că ceea ce are nevoie este de neatins. Aşadar, prietenii l-au influenţat cu părerile lor că trebuie să-şi accepte situaţia. I-au slăbit puterea de a birui ca să poată învinge obstacolele din drumul său spre a obţine ceea ce vrea. În consecinţă, au slăbit şi nevoia şi pofta, deoarece vede că nu va obţine niciodată ceea ce îşi doreşte. Din acest motiv, vede că este absolut imposibil să-şi satisfacă vreodată nevoia, acesta este motivul pentru care nu-şi obţine scopul – îl face să îi scadă pofta. Prin urmare,  marea lui dorinţă a apus din cauza disperării.

2. Uneori, nici măcar nu le spune prietenilor ceea ce vrea, aude numai de la prieteni care vorbesc. Şi aude că ei au renunţat deja, şi îl afectează şi asta. Cu alte cuvinte, disperarea lor îl afectează şi el îşi pierde entuziasmul pe care l-a avut pentru a obţine Dvekut (adeziune) cât mai repede posibil. Astfel, el pierde voinţa.

3. Şi uneori, cineva gândeşte pentru sine, fără nicio bârfă din afară, dar vede că de fiecare dată când doreşte să se apropie de Kedusha (sfinţenie), când începe să analizeze, realizează opusul, că regresează în loc să înainteze. Şi asta îl face să-şi piardă forţa pentru muncă.

Rezultă că atunci se prăbuşeşte sub greutatea lui. Nu are nimic de la care să primească sprijin, deoarece vede numai întuneric şi negativitate. Aşadar, pierde spiritul vieţii pe care îl avea aparent când avea vitalitate, denumită „renaşterea sufletului.” Şi acum se simte mort din punct de vedere spiritual, însemnând că nu poate face nicio mişcare în muncă, ca şi cum ar fi fost mort cu adevărat.

Asta înseamnă că, chiar dacă acum vede adevărul, adică recunoaşterea răului, este negativ, şi din asta nu poate primi vitalitate, din moment ce proviziile corpului sunt făcute tocmai din atitudinea pozitivă. De aceea, cineva trebuie să meargă pe linia dreaptă din două motive: 1)să-şi reţină dorinţa de la a slăbi atunci când aude bârfe; 2) să primească vitalitate, care este tocmai din atitudinea pozitivă, însemnând că asta este ceva important şi că e o chestiune de integritate.

Totuşi, este dificil să înţelegem cum atunci când îşi cercetează ordinea de muncă şi vede că adevărul este că este scufundat în dragostea de sine este, cum i se poate spune să meargă pe linia dreaptă, care este denumită unitate? În definitiv, atât cât poate vedea, când judecă în mod onest, este în totalitate o minciună.

Se ştie că ce este general şi ce este particular sunt egale. Asta înseamnă că individul respectă aceeaşi regulă care se aplică colectivului. Referitor la colectiv, ne-a fost dat să credem în venirea lui Mesia (în rugăciunea „Eu cred”) „eu cred în venirea lui Mesia. Şi chiar dacă el s-ar putea să întârzie, tot aştept venirea lui.”

De aceea, cineva nu trebuie să se dea bătut şi să spună „văd că nu sunt capabil să obţin Dvekut (adeziune) cu Creatorul.” Se consideră că el iese din exil – în naţiunile lumii, denumite dragoste de sine – şi vine sub autoritatea Kedusha (divinitate), şi va ajunge să corecteze rădăcina sufletului său şi să se agaţe de Viaţa Vieţilor.

Prin urmare, dacă cineva crede în mântuire în general, că El va veni, el trebuie să creadă în mântuire în particular. De aceea, cineva ar trebui să primească integritate pentru sine în raport cu viitorul într-o manieră în care îşi poate descrie măsura bunătăţii, plăcerii şi bucuriei pe care le va primi când primeşte satisfacţie pentru toate nevoile sale. Şi asta cu siguranţă îi dă satisfacţie emoţională şi energie să muncească pentru a obţine acest scop pe care el speră să îl atingă.

Reiese că în primul rând cineva trebuie să-şi descrie ceea ce speră, ce îl va face fericit şi plin de bucurie dacă obţine ceea ce anticipează. Totuşi, în primul rând acela trebuie să ştie cu adevărat scopul pe care vrea să îl obţină. Şi dacă cineva nu este foarte atent şi nu analizează bine ceea ce aşteaptă de la viaţă, adică ar trebui să-şi spună „Acum am decis ceea ce vreau, după ce am analizat bucuria în viaţă care poate fi obţinută în lume.”

Dacă are oportunitatea să o obţină, atunci va avea puterea şi înţelepciunea să spună „Acum îi pot mulţumi Creatorului pentru că a creat lumea Sa.” Acum poate spune cu toată inima „Binecuvântat este El care a spus  ‘Să fie lumea,’ deoarece simt încântarea şi plăcerea, simt că merită cu adevărat ca eu şi toate creaţiile să primim această încântare şi plăcere care vin din scopul creaţiei, denumit ‘dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale.’”

Şi chiar dacă este încă departe de a atinge scopul, dacă totuşi ştie cu siguranţă de la ce poate primi fericire pe viitor, este aşa cum este scris (Avot, Capitolul 6) “Rabi Meir spune ‘Oricine se angajează în Tora Lishma (pentru numele Ei) este recompensat cu multe lucruri măreţe. Mai mult, întreaga lume este valoroasă pentru el. El este condus în secretele Torei şi devine precum un izvor veşnic.’”

Şi când acordă atenţie acestui lucru – ceea ce poate obţine – adică atunci când simte importanţa scopului şi înţelege pentru sine fericirea la care va ajunge, bucuria pe care o va simţi când o va atinge este inimaginabilă.

Astfel, în măsura în care el crede în importanţa scopului, şi în măsura în care el crede că „Cu toate că ar putea fi întârziat, voi aştepta sosirea Sa în continuare,” poate primi umplerea cu lumina vieţii de la scopul viitor. Se ştie că este „lumină interioară„ şi „lumină înconjurătoare.” Baal HaSulam a interpretat odată „lumina interioară” ca ceea ce cineva primeşte în prezent, şi „lumina înconjurătoare” ca lumina ce este destinată să strălucească, dar pe care nu a atins-o încă. Totuşi, lumina înconjurătoare străluceşte şi în prezent, în măsura siguranţei pe care o are că o va obţine.

A spus că este precum o persoană ce a adus marfă de la piaţă. Din moment ce mulţi oameni au adus această marfă la piaţă are valoare mică, aşa că toţi negustorii au vrut să vândă marfa la orice preţ. Dar nu erau cumpărători deoarece tuturor le era frică să cumpere, pentru că poate va fi şi mai ieftină.

Apoi a venit un om şi a cumpărat toată marfa pentru un preţ foarte scăzut. Când a venit acasă şi le-a spus ce s-a întâmplat la piaţă, toţi au râs de el: „Ce ai făcut? Bineînţeles că toţi negustorii au vrut să vândă toată marfa pe care o aveau în stoc. Asta va face doar totul mai ieftin, şi, ca rezultat, o să-ţi pierzi toţi banii.”

Dar el a insistat spunând „Acum sunt mai fericit ca niciodată, deoarece voi profita de acestă târguială nu ca înainte, când ştiam că o să profit douăzeci la sută de pe urma afacerii. În schimb, acum voi face cinci sute la sută profit. Totuşi, nu o voi vinde acum. O voi pune la păstrare şi o voi scoate pe piaţă peste trei ani, căci până atunci această marfă nu se va mai găsi aici în ţară, şi voi primi preţul pe care îl vreau.”

Prin urmare, dacă calculează cât de mult a câştigat în prezent, însemnând în acest an, atunci nu are nimic. Aceasta se consideră că nu are nimic în prezent cu care să fie fericit.

Dar aceasta este o alegorie despre lumina interioară, care străluceşte în prezent. Totuşi, lumina înconjurătoare, denumită „lumina care străluceşte în mod special în viitor”, străluceşte pentru el şi în prezent, în măsura credinţei sale că în viitor va primi întreaga recompensă la care speră. Şi apoi bucuria sa va fi completă. Şi acum primeşte bucurie şi încântare din faptul că va primi în viitor.

Aceasta explică alegoria de mai sus, că acest negustor a fost ridiculizat de toţi pentru că a cumpărat marfa de pe piaţă tocmai atunci când era irelevant, când nimeni nu vroia să o cumpere. Totuşi a cumpărat-o ca pe ceva ce alţii au lăsat deoarece era fără valoare şi acum este încântat deoarece este sută la sută sigur că această marfă nu se va mai găsi peste trei ani nicăieri şi el va fi bogat. Aşadar, el se bucură în prezent pentru ce se va întâmpla în viitor.

Prin urmare în măsura în care crede că va veni la el – şi nu disperă în legătură cu viitorul – precum este scris „Chiar dacă se va întârzia, totuşi voi aştepta această sosire”, el se poate bucura în prezent de ceea ce va veni pe viitor.

Astfel, când unei persoane i se spune că chiar dacă a mers pe linia stângă – însemnând că a criticat şi a văzut că este în completă josnicie – şi vede acest adevăr, deoarece nu vrea să se păcălească pe sine şi să-şi justifice gândurile şi acţiunile, ci caută adevărul şi nu-i pasă dacă adevărul este amar, doreşte totuşi să atingă scopul pentru care s-a născut, dar din cauza acestui adevăr nu poate să continue să trăiască, deoarece este imposibil să trăiască fără plăcere, denumită „vitalitate” şi „viaţă.” Pentru a trăi, acela are nevoie de lumină, care revitalizează o persoană. Şi trăind, este posibil să munceşti şi să ajungi la scop. Din acest motiv, atunci trebuie să se mute pe linia dreaptă, denumită „deplinătate.”

Totuşi, această deplinătate – de la care el primeşte vitalitatea care îi susţine corpul – trebuie să fie construită pe baza adevărului. Şi asta scoate la iveală întrebarea „Cum poate  primi deplinătatea când vede adevărul: este în starea cea mai de jos, cufundat în dragostea de sine din cap până în vîrful degetelor şi fără nicio scânteie de dăruire?”

Faţă de asta el ar trebui să spună „Tot ceea ce văd este adevărat.” Totuşi, este aşa din perspectiva luminii interioare. Asta înseamnă că în prezent el este în umilinţă şi nu are nimic de la care să primească viaţă şi bucurie. Dar cu privire la lumina înconjurătoare, care este viitorul, el crede că, „Chiar dacă ar putea fi întârziată, aştept sosirea ei.”

Rezultă că prin intermediul lumii înconjurătoare care străluceşte în raport cu viitorul, o poate atrage aşa încât să strălucească în prezent. Şi în măsura credinţei şi încrederii în venirea lui Mesia la nivel personal, el poate atrage vitalitate şi plăcere astfel încât să strălucească în prezent.

Prin urmare, acum că merge pe linia dreaptă pentru a primi deplinătate, este adevărul adevărat, deoarece lumina înconjurătoare străluceşte în prezent. Şi de altfel, este o cale a adevărului, iar din moment ce prin asta el crede în venirea lui Mesia la nivel personal, este un remediu măreţ că prin porunca credinţei, viitorul se va apropia de prezent în el. Aceasta înseamnă că lumina înconjurătoare va fi interioară, şi asta se consideră că lumina de fapt se îmbracă în prezent. Este denumit „Ceea ce înconjoară va deveni interior.”

Astfel, de aici – adică de la credinţă, din a crede că până la urmă va ajunge la ţintă, chiar dacă raţiunea îi arată de fiecare dată că merge înapoi faţă de scop şi nu avansează – el depăşeşte asta şi merge deasupra raţiunii. Şi apoi, credinţa însăşi se acumulează de fiecare dată sub forma „fiecare bănuţ se strânge într-o sumă mare”, până când este recompensat cu o credinţă întreagă permanentă, care este obţinerea luminii Hassadim în iluminarea Hochma, aşa cum este scris în Comentariul Sulam.

Acum putem înţelege ce am întrebat despre, Zohar careexplică că de aceea este scris „O să… cânte”, la timpul viitor. Asta implică faptul că Israel este destinat să slăvească acest cântat în viitor. Ce vine să ne înveţe aceasta în muncă? În chestiunea muncii, trebuie să ştim ce avem acum, în prezent, şi să ştim ce trebuie să facem. Astfel, ce putem învăţa despre ce ne rezervă viitorul?

Aşa cum am explicat, trebuie să mergem pe linia dreaptă, care este deplinătate, şi să primim vitalitate de la aceasta, deoarece este imposibil să trăieşti în negativitate. De aceea, suntem sfătuiţi să simţim deplinătate din ce va fi în viitor. Acesta este înţelesul a ceea ce drepţii numesc „cântând în viitor.” Cu alte cuvinte, acum – în prezent – ei cântă despre ce vor primi în viitor. Asta înseamnă că în măsura în care îşi imaginează încântarea şi plăcerea pe care le vor primi în viitor, ei le pot simţi în prezent, cu condiţia să aibă credinţă că există un viitor, adică în viitor toţi vor fi corectaţi.

Aceasta este ceva pentru care cineva poate fi recunoscător în prezent. Măsura în care o simte este măsura slavei pe care o poate da în prezent. Şi în afară de primirea vitalităţii în prezent de la atitudinea pozitivă, câştigă de la scop, fiind important pentru el deoarece trebuie să-şi închipuie încântarea şi plăcerea care așteaptă să fie primite de creaturi.

Şi de fiecare dată când contemplă chestiunea, vede treptat ceva mai mult din ceea ce poate primi în viitor, însemnând ce a fost pregătit pentru noi din scopul creaţiei. Deşi el vede că în starea curentă el este la mile depărtare de scop, asta depinde de măsura credinţei sale în scop, ca în exemplul alegoriei de mai sus. Aceasta urmează regula „Tot ceea ce este sigur că va fi colectat este considerat colectat.” (Yevamot, 38).

Cu cele de mai sus, putem înţelege ce explică Zohar – că motivul pentru care este scris „Va … cânta”, la viitor, implică faptul că Israelul este destinat să slăvească acest cântat în viitor. Aceasta este aşa deoarece trebuie să ştim asta, pentru a putea primi bucurie şi vitalitate în prezent de la ce va fi în viitor. Prin asta, putem cânta în prezent ca şi cum acum am primi toată plăcerea şi încântarea.

Aceasta se consideră că suntem capabili să primim iluminarea de la împrejurimi. Cu alte cuvinte, împrejurul străluceşte în interior de departe, adică, deşi o persoană este încă departe de a obţine încântarea şi plăcerea, încă poate atrage iluminare de la împrejurimi în prezent.

Acum vom explica ce am întrebat despre Zohar, explicând de ce scrie „Cântarea” la feminin [în Ebraică]. Este deoarece Moise şi Israel ştiu să îl slăvească aşa cum se cuvine pe Rege pentru regină. Şi noi am întrebat „De ce Moise şi Israel nu slăvesc Regele pentru ei?”

În primul rând, trebuie să înţelegem chestiunea de a trebui să slăvim Regele. În corporalitate, înţelegem că un rege în carne şi oase trebuie onorat şi respectat. El primeşte bucurie de la preţuirea pe care  ei i-o aduc. Dar referitor la Creator, de ce are El nevoie ca noi să îl slăvim şi să cântăm înaintea Lui Psalmi şi cântări?

Este o regulă ştiută că tot ceea ce spunem despre Creator este numai sub forma „După acţiunile Tale, Te cunoaştem.” Totuşi, nu este nicio dobândire în El, El Însuşi, de niciun fel. Dimpotrivă, tot ceea ce vorbim se referă la ce dobândesc cei de jos.

Acesta este motivul pentru care cineva trebuie să-L slăvească pe Creator şi să-I mulţumească, deoarece prin asta, cineva îşi poate măsura şi asuma măreţia şi importanţa a ceea ce îi dăruieşte Creatorul. În acea măsură, cineva  poate testa cât de mult simte din importanţa şi măreţia Creatorului.

Scopul creaţiei este de a face bine creaturilor Sale, adică să se bucure Creaturile de El. Şi prin măsura măreţiei Celui ce dăruieşte, există sens şi plăcere în a dărui, de a-i da Lui pentru a se bucura. Şi atunci când cineva vrea să mulţumească, are deja motiv pentru a lua în considerare şi a analiza dăruirea: ce şi de la cine a primit, însemnând măreţia de a dărui şi măreţia Celui ce dăruieşte.

Prin urmare, mulţumirea cuiva nu ar trebui să fie pentru că cel de sus se bucură de ea, ci în aşa fel încât cel de jos se va bucura de ea. Altfel, este similar cu alegoria pe care Baal HaSulam a spus-o despre versul „Cine nu mi-a luat numele în deşert?”

El a întrebat ,, Ce înseamnă că o persoană ia în zadar? Înseamnă că i s-a dat degeaba un suflet de sus?,,. El a spus că este asemănător unui copil căruia i s-a dat un sac plin de monede, şi este încântat de monede deoarece arată atât de frumos şi este plăcut să te uiţi la ele. Dar un copil este incapabil să evalueze valoarea monedelor de aur.

Din asta putem înţelege că mulţumirea şi slava pe care o aducem Creatorului sunt numai pentru a beneficia creaturile, adică avem ceva pentru care să slăvim Regele. Asta înseamnă că atunci când cineva încearcă să-L slăvească pe Creator, acesta este momentul în care este capabil să simtă importanţa darului şi importanţa celui care face darul. Şi din acest motiv, la ce ar trebui să fie cineva cel mai atent este slava pe care i-o aduce Regelui. Aceasta îi permite lui să înceapă de fiecare dată de la zero. Altfel, dacă cineva nu poate aprecia darul Regelui, nu i se poate da nimic deoarece cade sub definiţia lui „Cine este prost? Cel care pierde ceea ce i se dă.” (Hagigah, 4a).

Şi care este motivul pentru care un prost pierde ceea ce i se dă? Asta este simplu: este prost. Nu apreciază importanţa chestiunii, deci nu acordă atenţie păstrării darului care i-a fost dat. Din acest motiv, măsura importanţei darului este cum îl păstrează. Astfel, el poate fi într-o stare de înălţare constantă deoarece este evident că nu pierde ce i se dă, deoarece apreciază asta.

Rezultă de mai sus că cineva poate avea multe coborâri deoarece nu apreciază darul Regelui. Cu alte cuvinte, el nu poate aprecia măsura importanţei apropierii – că i-a fost dat de sus o dorinţă şi un gând că merită să fie un servitor al Creatorului.

Şi din moment ce nu a apreciat importanţa chestiunii, adică chemarea ce i-a fost dată – să intre şi să-L servească pe Rege – poate chiar să se corupă, dacă serveşte Regele fără să ştie cum să se reţină din a dezonora ceva. În acea stare, o persoană este aruncată înapoi într-o stare a gunoiului şi resturilor.

În acea stare, ea se întreţine cu aceleaşi resturi cu care câinii şi pisicile caută să trăiască, şi ea, de asemenea, caută provizii pentru corpul ei în acel loc. Ea nu vede că poate găsi provizii în altă parte. Adică, în timpul coborârii, acele lucruri pe care le-a spus au fost resturi, nepotrivite ca hrană pentru oameni – ci sunt potrivite numai pentru hrănirea animalelor – ea însăși urmăreşte acea provizie şi nu are nicio dorinţă pentru hrana umană deoarece o găseşte fără nici un gust.

Din acest motiv, stabilitatea stărilor de ridicare depinde în primul rând de importanţa chestiunii. De aceea depinde în special de slăvirea şi mulţumirea pe care le dă pentru a fi acceptate de sus. Aceasta este aşa deoarece slăvirile în sine pe care le dă Creatorului îi sporesc importanţa şi respectul. De aceea ne este poruncit să ne gândim foarte serios la slăvire:

Sunt trei discernăminte cu privire la slăvire:

1. Măsura dăruirii. Asta înseamnă că importanţa darului este în funcţie de măsura slăvirii şi a mulţumirii pe care le aduce pentru dar.

2. Măreţia celui care dăruieşte, adică dacă dăruitorul este o persoană importantă. De exemplu, dacă un rege dă un cadou cuiva, darul poate fi un lucru foarte mic, dar va fi totuşi foarte important. Cu alte cuvinte, măsura slăvirii şi mulţumirii nu ţine cont de consistenţa cadoului, ci de măsura importanţei dăruitorului. Astfel, aceeaşi persoană poate dărui la două persoane, dar pentru una, cel ce dăruieşte este mai important şi recunoaşte importanţa şi măreţia celui ce dăruieşte. Astfel, va fi mai recunoscătoare decât cealaltă, care nu recunoaşte în aceeaşi măsură importanţa celui care dă.

3. Măreţia dăruitorului indiferent dacă dăruieşte sau nu. Uneori, regele este atât de important în ochii unei persoane, încât o persoană are o dorinţă puternică să-i vorbească regelui, dar nu doreşte să vorbească cu regele astfel încât regele să-i dea ceva. Nu vrea nimic, dar întreaga sa plăcere este în a avea privilegiul să vorbească cu regele.

Totuşi, este nepoliticos să vii la rege fără a solicita ceva aşa că el caută să ceară ceva ce regele i-ar acorda. Cu alte cuvinte, el spune că vrea să vină la rege, aşa încât regele să-i dea ceva numai aparent. În inima lui, nu vrea nimic de la Creator. Numai să poată să vorbească cu regele este suficient pentru el şi nu contează dacă regele i-a dat ceva sau nu.

Când oamenii din jur văd că nu a primit nimic de la rege, şi văd că iese afară din casa regelui încântat şi exaltat, ei râd de el. Ei îi spun „Ce prost eşti! Cât de lipsit de minte eşti! Vezi şi tu că te întorci cu mâna goală precum te-ai dus. Te-ai dus la rege ca să ceri ceva de la el, ai ieşit totuşi cu mâna goală, atunci de ce te bucuri?”

Putem înţelege acestea dacă în timp ce o persoană se roagă Creatorui să îi dea ceva, putem discerne despre asta, 1) că cineva se roagă Creatorui să îi dea ce are nevoie de la Creator. Dacă El acceptă ca cererea pentru rugăciune să fie aprobată, când primeşte ceea ce vrea, ea este binevoitoare să-I mulţumească Creatorului. Şi măsura mântuirii pe care a primit-o de la Creator este măsura bucuriei sale, a vitalităţii, slavei şi mulţumirii. Cu alte cuvinte, totul este măsurat de gradul măreţiei mântuirii pe care el a primit-o de la Creator.

2) Măsura măreţiei dăruitorului. Cu alte cuvinte, deoarece crede în măreţia Creatorului, aceasta este ceea ce determină ce va primi de la El. Adică, chiar dacă în ochii celui ce primeşte este un lucru mic, el a primit totuşi ceva de la Creator. Astfel, poate fi deja bucuros, şi să–L slăvească şi să-I mulţumească Creatorului, deoarece cel ce dăruieşte este cel care este important pentru el, ca în alegoria de mai sus.

3) Măreţia dăruitorului fără a dărui. Şi el are o mare importanţă. Cu alte cuvinte, regele este atât de important în ochii lui încât nu vrea nimic de la rege, dar va considera un mare noroc dacă poate vorbi măcar câteva vorbe cu regele. Şi motivul pentru care vine înăuntru cu o cerere este numai superficial, deoarece cineva nu poate veni înaintea regelui fără o cerere. Totuşi, nu a venit la rege ca să îi satisfacă cererea. Motivul pentru care a cerut ceva a fost numai pentru cei din jur care nu înţeleg că a vorbi cu regele este cel mai valoros cadou, dar cei din jur nu înţeleg asta.

Şi când vorbim de un singur corp, ar trebui să spunem că cei din jur sunt gândurile care vin la o persoană de la lumea exterioară, adică aceia care nu au nici cea mai mică idee despre internalitate şi nu au unelte ca să înţeleagă că internalitatea regelui este ceea ce contează. Dimpotrivă, ei preţuiesc regele numai pentru ce ajunge la ei de la rege, care este denumit „externalitatea regelui.” Dar nu au nicio idee despre internalitatea regelui, adică însuşi regele şi nu ce ajunge de la rege în exterior.

De aceea, aceste gânduri batjocoresc o persoană când spune „Din moment ce tocmai am vorbit cu regele, nu contează dacă regele îmi satisface dorinţa.” Dimpotrivă, singura lui dorinţă este interiorul regelui, nu ceea ce se extinde în afară, de la el.

De aceea, dacă cineva se roagă la Creator şi nu vede că Creatorul i-a dat ceva – deoarece ceea ce contează pentru el este interiorul regelui –  poate fi fericit şi se bucură că a fost recompensat prin a fi vorbit cu regele. Totuşi, gândurile exterioare dinăuntrul lui doresc să revoce acea bucurie din el, deoarece ele consideră numai vasele de recepţie – ceea ce a primit de la rege în vasele sale de recepţie, în timp ce le spune „sunt încântat şi fericit, şi îl slăvesc şi îi mulţumesc regelui pentru simplul fapt că mi-a acordat şansa să vorbesc cu el. Aceasta este suficient pentru mine.”

Mai mult, le spune celor exteriori „să ştiţi că nu vreau nimic de la rege decât să îl slăvesc şi să îi mulţumesc. Prin asta, mă alipesc regelui deoarece doresc să îi dăruiesc slăvindu-l. Şi nu am nimic altceva să-i dau. Prin urmare, acum sunt considerat un servitor al Creatorului, şi nu un servitor al meu propriu. Din acest motiv, nu te pot auzi spunându-mi „ce ai câştigat?”

„De exemplu, tot anul te-ai angajat în Tora şi în rugăciune, respectând toate Mitzvot, dar stai în continuare la acelaşi nivel ca acum un an sau acum doi ani. Atunci, de ce bucuria cu care îl slujeşti pe Creator şi spui ‘Acesta este câştigul meu, că am vorbit cu Creatorul de multe ori, şi de ce altceva am nevoie?’. Cu alte cuvinte, dacă regele mi-a dat ceva, aş fi putut primi pentru a primi. Dar acum că nu am nimic în mâinile mele, sunt fericit şi-I mulţumesc Creatorului deoarece intenţia mea în studiu a fost numai să dăruiesc.”

Totuşi, din moment ce în acea stare o persoană spune adevărul, ea întâmpină rezistenţe puternice de la cei exteriori, care nu pot tolera pe cineva care merge pe calea adevărului, dacă singurul său scop este să dăruiască. În acea stare, ea este într-un mare război, şi ei doresc să îi distrugă bucuria. Ei o fac să creadă că opusul este adevărat – că ceea ce spun ei este calea adevărului şi că ea se minte pe ea însăşi crezând că are dreptate.

În această lume, o minciună câştigă de obicei. Din acest motiv, are nevoie de multă întărire şi să le spună “Eu merg pe calea adevărului, şi acum nu vreau nicio critică. Dacă este adevăr în cuvintele voastre, vă cer să veniţi la mine cu plângerile voastre, să îmi arătaţi adevărul, când eu decid că este momentul pentru critici. Numai în acel moment sunt dispus să ascult părerile voastre.”

Prin urmare, rezultă că cineva nu are nevoie să aibă bucurie în muncă, ci numai credinţă. Cu alte cuvinte, când crede în măreţia Creatorului, nu are nevoie ca regele să-i dea ceva. Numai să poată vorbi cu regele este tot ceea ce vrea, adică să vorbească cu regele aşa cum este menţionat în al treilea discernământ din slăvire.

Dacă acordă mai multă atenţie în a-l slăvi pe rege, atunci va primi de la sine o mare inspiraţie deoarece nu vrea nimic de la rege. Aceasta este similar cu Sefira Bina. Se ştie că la sfârşitul său, Hochma nu vrea să primească lumina Hochma, ci Hochma doreşte să dăruiască Emanatorului aşa cum Emanatorul dăruieşte pentru Hochma. Şi ea vrea echivalenţă de formă.

În acea stare, abundenţa, denumită “lumina Hassadim,” după Kli, vine de la sine. Aceasta înseamnă că receptorul doreşte să se angajeze în Hesed [milă/bunăvoinţă], de aceea abundenţa este denumită “lumina Hassadim” [pluralul de la Hesed]. Este la fel aici. Când o persoană nu doreşte nimic din partea regelui, decât să-i dăruiască regelui şi acordă atenţie la ceea ce gândeşte, o inspiraţie de sus vine pentru ea de la sine cînd se angajează în cântarea şi slăvirea regelui, în măsura în care s-a pregătit.

Acum putem înţelege chestiunea cu Moise şi Israel cântând şi slăvind regele pentru regină, şi nu regina însăşi. Se ştie că tot ce spunem despre lumile superioare este numai în relaţie cu sufletele, care sunt denumite “sufletul colectiv al Israelului” sau ,,adunarea Israelului,,. Se explică în Talmud Eser Sefirot (partea 16) că sufletul lui Adam HaRishon a ieşit din interiorul lumilor Beria, Yetzira şi Assiya, de la care a primit Nefesh, Ruach, Neshama. Şi ele toate au ieşit din Malchut de (a) Atzilut, denumită “Divinitate.” Şi Zeir Anpin, care dăruieşte către Malchut, este denumit “Rege.”

Şi din moment ce Malchut este receptorul pentru suflete, rezultă că Malchut nu poate primi abundenţă pentru oamenii lui Israel deoarece ei sunt încă nepotriviţi – neavând vase de dăruire. Altfel, totul va merge la Sitra Achra, care sunt denumiţi “morţi,” deoarece este recepţie pentru a primi în ei, care este denumită “separare şi îndepărtare de Creator”, care este numit “Viaţa Vieţilor”. De aceea sunt numiţi “morţi.”

În Zohar, se consideră că o persoană trebuie să fie preocupată de „durerea Divinităţii”, însemnând tristeţea de a nu fi în stare să primească abundenţă pentru copiii ei, care sunt oamenii lui Israel. Ea este denumită „adunarea lui Israel” deoarece a strâns în interiorul ei abundenţa pe care ar trebui s-o dea lui Israel. De aceea, când oamenii lui Israel se angajază în echivalenţa formei, este loc pentru Malchut să primească abundenţa superioară de la rege, care este numit „cel ce dăruieşte”, ZA, aşa încât să le dea oamenilor lui Isrel.

Aceasta este denumită „Malchut care este denumită regină, slăvind regele pentru abundenţa pe care a primit-o de la El”. În acelaşi fel, când nu poate primi abundenţă pentru Israel de la Rege, se numeşte „durerea Divinităţii.” Şi când ea poate primi abundenţă se cheamă că „Mama fiilor este fericită”, şi ea îl slăveşte pe Rege.

Totuşi, toată tristeţea şi bucuria se referă numai la întreg Israelul. De aceea, Zohar spune că Moise şi Israel cântă cântecul, adică slăvesc regele pentru regină. Înseamnă că motivul pentru care Moise şi Israel slăvesc regele este pentru regină, ceea ce înseamnă că ei înşişi au stabilit să-l slujească pe rege, din moment ce avea de dat regele lui Moise şi Israelului nu era pentru ei înşişi, ci pentru Malchut. Cu alte cuvinte, ei nu pot tolera durerea Divinităţii şi de aceea se angajează în echivalenţa de formă, pentru ca Malchut să poată dărui. De aceea este spus „Fericiţi sunt Moise şi Israelul, deoarece ei ştiu să slăvească aşa cum se cuvine Regele pentru regină”.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Referitor la deasupra raţiunii

Articolul Nr. 21, 1985-86

În ceea ce priveşte deasupra raţiunii, ar trebui să folosim acest mijloc atât între prieteni cât şi între un individ şi Creator. Totuşi, există o diferenţă între acestea. Între un individ şi Creator, aceasta trebuie să rămână pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, nu trebuie niciodată subestimat acest mijloc denumit „credinţă deasupra raţiunii.” Dar între prieteni, dacă poate vedea virtutea prietenului conform raţiunii, este cu atât mai bine.

Şi totuşi, natura corpului este opusă, întotdeauna vede defectele prietenilor şi nu virtuţile lor. De aceea, înţelepţii noştri au spus, „judecă fiecare persoană favorabil.” Cu alte cuvinte, chiar dacă raţional vezi că prietenul tău greşeşte, tot trebuie să îl judeci favorabil. Şi asta poate fi deasupra raţiunii. Adică, deşi logic nu îl poate justifica, deasupra raţiunii totuşi îl poate justifica.

Totuşi, dacă poate să îl justifice raţional, aceasta este cu siguranţă mai bine. Dacă, de exemplu, vede că prietenii lui sunt la un nivel mai înalt decât al său, observă raţional că este în completă josnicie faţă de prietenii lui, că toţi prietenii lui respectă programul de a ajunge la seminar, şi se interesează mai tare despre tot ce se întâmplă între prieteni, să ajute pe oricine în orice fel sunt capabili, şi imediat pune fiecare sfat al profesorului în practică, etc., cu siguranţă asta îl afectează şi îi dă putere să îşi depăşească lenea, atât când are nevoie să se trezească înaintea zorilor, cât şi când este trezit.

De asemenea, în timpul lecţiei, corpul său este mai interesat de lecţie, deoarece, altfel, ar rămâne în urma prietenilor săi. De asemenea, în tot ceea ce priveşte Kedusha (Sanctitate), el trebuie să fie mai serios deoarece corpul nu poate suporta josnicia. Mai mult, când corpul se uită la prieteni, vede raţional că ei lucrează  pentru Creator, şi apoi, şi corpul său îl lasă să lucreze pentru Creator.

Şi motivul pentru care corpul său îl ajută să se schimbe pentru a dărui, este aşa cum este menţionat – corpul nu poate să tolereze josnicia. În schimb, toată lumea are mândrie, şi nu vrea să accepte o situaţie în care prietenul său este mai mare decât el. Astfel, atunci când vede că prietenii lui sunt la un nivel mai înalt decât el, aceasta îl face pe el să se înalţe în orice fel.

Acesta este înţelesul a ceea ce au spus înţelepţii noştri, „Invidia autorilor măreşte înţelepciunea.” Cu alte cuvinte, când toţi prietenii se uită la societate ca fiind la un nivel înalt, atât în gânduri cât şi în acţiuni, este natural că fiecare trebuie să îşi ridice gradul la un nivel superior faţă de cel pe care îl are prin calităţile propriului corp.

Asta înseamnă, că dacă din naştere nu are sete de dorinţe mari sau nu este atras intens de onoare, totuşi, prin invidie, poate dobândi puteri suplimentare pe care nu le are în propria natură. În schimb, forţa calităţii invidiei din el a născut noi puteri în interiorul lui, care există în societate. Şi prin ele, a primit aceste noi calităţi, adică puteri care nu existau în el de la înaintaşii lui. Astfel, acum are calităţi noi pe care societatea le-a produs în el.

Rezultă că o persoană are calităţi pe care părinţii le-au transmis copiilor, şi calităţi pe care le-a dobândit de la societate, care sunt o nouă însuşire. Şi acestea ajung la el numai prin conexiunea cu societatea şi prin invidia pe care o simte faţă de prieteni când vede că ei au calităţi mai bune decât ale lui. Îl motivează să obţină calităţile lor bune, pe care el nu le are şi pentru care este gelos.

Astfel, prin societate, el câștigă calităţi noi pe care le adoptă văzând că sunt la un nivel mai înalt decât al său și pe care le invidiază. Acesta este motivul pentru care acum poate fi mai mare decât atunci când nu avea o societate, din moment ce dobândește noi puteri prin societate.

Totuși, aceasta poate fi spusă doar dacă îi vede cu adevărat pe prieteni la un nivel mai înalt decât al său. Dar în acelaşi timp, înclinaţia negativă îi arată lui josnicia societăţii şi îl face să gândească, „Din contră, această societate cu care tu doreşti să te uneşti nu este pentru tine. Sunt cu multe grade mai jos decât tine. Aşadar, de la o astfel de societate, nu numai că nu vei obţine nimic, dar mai degrabă, chiar şi forţele înnăscute pe care le ai, care sunt mici, sunt mai mari decât cele din interiorul societăţii.

Astfel, de fapt, ar trebui să stai departe de ei. Şi dacă vrei să te uneşti cu ei, atunci vezi ca ei toți să ţi se supună, adică să-ţi urmeze înţelegerea despre cum ar trebui să se comporte societatea: cum să stea când se adună, cum să studieze, şi cum să se roage. Cu alte cuvinte, fie sunt toţi serioşi, şi Doamne fereşte ca ei să zâmbească sau să discute despre problemele pământeşti ale prietenilor – dacă îşi câştigă pâinea sau cum îşi câştigă pâinea, uşor sau cu dificultăţi, dacă are o slujbă la care nu suferă sau are un șef dificil ce îi dă dureri de cap sau dacă colegii nu îl batjocoresc pentru că este ortodox, etc.

Toate aceste chestiuni nu au nicio importanţă şi este o pierdere de vreme să te gândeşti la ele, deoarece sunt numai chestiuni corporale. El, pe de altă parte, a venit să ia parte în adunarea lui Israel, pentru un scop nobil, care este să fie un adevărat servitor al Creatorului.”

Rezultă că atunci când îşi doreşte să uite despre corporalitatea sa, când, de fapt, corporalitatea sa îl îngijorează profund, şi îi dă drumul şi nu vrea să îşi amintească, prietenii vin şi discută corporalitatea prietenilor. Şi lui nu îi pasă de corporalitatea prietenilor, deoarece acum îşi doreşte spiritualitate, „deci, de ce prietenii dintr-odată se joacă cu mintea mea cu lucruri lumeşti, fără nicio importanţă pentru mine? În acest fel vreau să uit de corporalitatea mea, ca să îmi fac timp să mă gândesc la corporalitatea prietenilor, cum aşa?” Astfel, corpul său îi spune, „Mai bine m-ai asculta pe mine și ai sta departe de ei. Și cu siguranţă vei avea mai mult succes. De ce să îţi încurci mintea cu prosti?”

De aceea, atunci când corpul îi arată inferioritatea prietenilor lui, ce îi poate răspunde el corpului său, atunci când acesta vine cu argumentele unuia care e drept? Cu alte cuvinte, corpul nu îl sfătuieşte să se îndepărteze de societate, deoarece corpul ar sugera că el este păcătos. Din contră, corpul îi spune, „Stând departe de societate, vei fi drept şi te vei gândi numai la spiritualitate, şi când va fi necesar, şi la corporalitatea ta.”

De aceea, dacă o persoană crede că fără societate este imposibil să avansezi şi să obţii dragostea pentru Creator, deoarece aceasta este trambulina pentru a ieşi din dragostea de sine şi a intra în dragostea pentru Creator, nu are altă alegere decât să meargă deasupra raţiunii. Ea ar trebui să îi spună corpului, „Faptul pentru care tu vezi că ei nu sunt cu adevărat la nivelul la care tânjesc să atingă dragostea pentru Creator aşa cum tu o doreşti – adică, din moment ce tu eşti corpul meu văd în tine că tu ești mai sfânt decât corpurile celorlalţi prieteni, din moment ce vrei să fii un servitor al Creatorului.

„Văd că tu mă sfătuieşti să îi părăsesc pe prieteni deoarece corpurile lor îşi arată deja inferioritatea şi ei nu au puterea să-şi ascundă trăsăturile necorespunzătoare, de vreme ce oamenii, în mod normal, îşi ascund unul de altul răul din ei aşa încât alţii să-i respecte deoarece au calităţi remarcabile. Dar aici, răul lor este atât de mare încât nu sunt în stare să îl depăşească şi să îl ascundă astfel încât alţii să nu îl vadă. Astfel, din perspectiva mea, ei sunt cu siguranţă josnici.

„Totuşi, fără o societate, nu voi obţine nimic, în ciuda tuturor calităţilor mele bune. Astfel, deasupra raţiunii, voi respecta ce au spus înţelepţii noştri, (Avot, Capitolul 4), ‘Fii foarte, foarte umil.’ Cu alte cuvinte, trebuie să merg deasupra raţiunii, şi să cred că ei stau la un nivel mai înalt decât mine. Şi apoi, în funcţie de credinţa mea, voi fi în stare să primesc încurajare şi putere de la societate şi să primesc de la ei ce poate oferi societatea.”

Prin urmare, singurul motiv pentru care acceptă dragostea de prieteni deasupra raţiunii este din cauza necesităţii, din cauza lipsei altor opţiuni, dar conform raţiunii vede că el are dreptate.

Totuşi, este exact aici, adică referitor la prieteni, că potrivit raţiunii este mai important decât nivelul deasupra raţiunii. Aceasta este aşa deoarece, cu adevărat, când cineva vrea să se apropie de Dvekut (adeziune) cu Creatorul, prin munca pe care el doreşte să o facă numai pentru a dărui, răul începe să apară în el. Şi chestiunea recunoaşterii răului, nu este o problemă intelectuală. Este mai degrabă o senzaţie în inimă.

Aceasta înseamnă că el ar trebui să simtă despre sine că este mai rău şi mai jos decât întreaga lume. Şi dacă nu a ajuns să o simtă,  dar crede că e cineva chiar mai rău decât el, atunci, probabil că nu a obţinut recunoaşterea răului. Cu alte cuvinte, răul este încă ascuns în inima lui şi încă nu a fost descoperit.

Aceasta este aşa deoarece este posibil să vadă răul numai când acela are ceva bun. De exemplu, este imposibil să detectezi vreo mizerie în casă dacă este întuneric. Dar când aprinzi lampa, poţi vedea că este mizerie acolo.

De asemenea, dacă cineva nu face fapte bune, nu se angajează în Tora şi rugăciune, şi vrea să se apropie de Creator, nu are lumină să îşi ilumineze inima şi să îi permită să vadă răul din inima lui. Rezultă că motivul pentru care încă nu vede că este mai mult rău în inima lui decât în toţi prietenii, este pentru că are nevoie de mai mult bine. Din acest motiv, el crede că este mai virtuos decât prietenii lui.

Prin urmare, se dovedește că, faptul că îi vede pe prietenii lui mai răi decât el vine de la lipsa luminii care să strălucească şi prin care să vadă răul în sine. Astfel, întreaga chestiune a răului care este în om nu constă în găsirea răului, din moment ce toţi au acest rău, denumit “voinţa de a primi pentru a primi,” care este dragoste de sine. În schimb, diferenţa este în totalitate în descoperirea răului. Cu alte cuvinte, nu orice pesoană vede şi simte că dragostea de sine este rea şi dăunătoare, din moment ce nu vede că a se implica în a-și satisface dorinţa de a primi, denumită “dragoste de sine,” îi va face rău.

Totuşi, când începe să facă munca cea sfântă pe calea adevărului, adică atunci când îşi doreşte să obţină Dvekut (adeziune) cu Creatorul, astfel încât toate acțiunile sale vor fi pentru Creator, prin aceasta el mai primeşte puţină lumină care străluceşte pentru el de fiecare dată, şi atunci începe să vadă dragostea de sine ca pe un lucru rău.

Este un proces gradual. De fiecare dată când vede că asta este ceea ce îl împiedică să obţină adeziunea cu Creatorul, vede mai clar de fiecare dată cum dorinţa de primi este adevăratul său inamic, exact precum Regele Solomon se referea la înclinaţia rea ca fiind “un inamic.” Este scris despre aceasta, “dacă inamicul tău este flămând, dă-i să mănânce pâine, deoarece vei îngrămădi cărbuni încinşi peste capul lui.”

Noi, de aceea, vedem cu adevărat că o persoană ar trebui să simtă că este mai rea decât ceilalţi deoarece acesta este într-adevăr adevărul. Şi noi ar trebui să înţelegem ce au spus înţelepţii noştri, „Din contră, invidia măreşte înţelepciunea.” Aceasta este exact conform raţiunii. Dar deasupra raţiunii, meritul prietenului nu este destul de evident încât să spună că este invidios pe prietenul său, aşa încât să îl facă să muncească şi să trudească pentru că prietenul îl constrânge, din cauza invidiei.

Baal HaSulam a interpretat o frază din Rabbi Yohanan, „Creatorul a văzut că cei drepţi sunt puţini. A stat şi i-a plantat în fiecare generaţie,” aşa cum este spus, „deoarece stâlpii lumii sunt ai Domnului, şi a aşezat lumea deasupra lor.” RASHI interpretează „i-a împrăştiat prin toate generaţiile,” să fie o bază, subzistenţă, şi o fundaţie pentru existenţa lumii (Yoma 78b). „Puţini” înseamnă că se împuţinau. De aceea, ce a făcut El? „S-a ridicat şi i-a plantat în fiecare generaţie.” Astfel, plantându-i în fiecare generaţie, se vor înmulţi.

Trebuie să înţelegem cum se vor înmulţi dacă El i-a plantat în fiecare generaţie. Ar trebui să înţelegem diferenţa între, toţi drepţii să fie într-o singură generaţie, şi să fie împrăştiaţi prin toate generaţiile, aşa cum se înţelege din cuvintele comentariului lui RASHI, că răspândindu-i prin toate generaţiile, cei drepţi vor spori.

El, Baal HaSulam, a spus, „având drepţi în fiecare generaţie, va fi loc pentru oameni ce nu au moştenit calitățile ca să obţină Dvekut cu Creatorul. Totuşi, prin unirea cu cei drepţi ce vor fi în fiecare generaţie, prin aderarea la aceştia, ei vor învăţa din acţiunile lor şi vor fi în stare să obţină calităţi noi prin cei drepţi ce vor fi în fiecare generaţie. De aceea, El i-a împrăştiat pe cei drepţi prin fiecare generaţie, pentru că în acest fel numărul celor drepţi să crească.

Şi aşa cum a fost spus, acestea se pot obţine prin adeziunea prietenilor – calităţi noi prin care ei vor fi calificaţi pentru a obţine Dvekut cu Creatorul. Şi toate acestea pot fi spuse atunci când el vede meritele prietenilor. În acel moment, este relevant să se spună că ar trebui să înveţe din acţiunile lor. Dar când vede că este mai bine calificat decât ei, nu poate primi nimic de la prieteni.

De aceea, ei au spus că atunci când vine înclinaţia rea şi îi arată josnicia prietenilor, el trebuie să se ducă deasupra raţiunii. Dar, cu siguranță ar fi mai bine și ar avea mai mult succes dacă ar putea să vadă rațional că prietenii sunt la un nivel mai sus faţă de el. Cu aceasta putem înţelege rugăciunea pe care Rabbi Elimelech ne-a scris-o, „Fie ca inimile noastre să vadă virtuţile prietenilor noştri şi nu greşelile lor.”

Totuşi, între un individ şi Creator, este o cu totul altă problemă. Cu alte cuvinte, deasupra raţiunii este mai bine. Aceasta înseamnă că dacă îşi asumă credinţa deasupra raţiunii, munca sa este în direcţia corectă. Aceasta nu este aşa atunci când este conform cu raţiunea, deşi intelectul unei persoane o înţelege diferit. Cu alte cuvinte, fiecare persoană ştie şi înţelege că dacă nu ar fi trebuit să creadă, şi Providenţa ar fi fost revelată în lume, adică tuturor creaturilor, toată lumea s-ar angaja în Tora şi Mitzvot, şi nu ar fi loc pentru laici. Toată lumea ar fi mai degrabă ortodoxă.

Totuşi, Providenţa Lui nu este revelată celor de jos. În schimb, ei trebuie să creadă. Cu toate acestea, credinţa este un lucru dificil, din moment ce Creatorul ne-a dat intelect şi raţiune să vedem fiecare lucru conform ochilor noştri. Considerăm tot ceea ce priveşte relaţiile umane conform judecăţii noastre celei mai bune şi nu este nimic care să ne facă să ne distingem cu excepţia minţii noastre, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Un judecător are numai ceea ce pot vedea ochii lui” (Baba Batra 131). Rezultă că ne ghidăm toate problemele conform raţiunii, nu deasupra raţiunii.

Şi din acest motiv, când o persoană începe munca pentru Creator şi i se spune că trebuie să-şi asume credinţa deasupra raţiunii, începe să se gândească: „Dar văd că ne-a dat Creatorul raţiune aşa încât să înţelegem totul în acord cu intelectul, adică în felul în care pricepe mintea. Atunci, cum pot să-mi asum ceva ce este împotriva minţii mele?” Este foarte greu pentru corp să înţeleagă că este în interesul lui să facă munca divinităţii deasupra raţiunii.

Deasupra raţiunii se aplică atât pentru minte cât şi pentru inimă. De aceea, nu orice persoană poate intra în munca sfinţeniei în formă de dăruire, care este muncă deasupra raţiunii. Prin urmare, când restul lumii este învăţat munca Creatorului, ordinea este precum a spus Maimonides, că încep în Lo Lishma (nu pentru numele Ei) până când câștigă cunoaştere şi dobândesc multă înţelepciune, apoi li se spune că esenţa muncii este pentru a dărui, care este denumită, „muncă pentru Creator.”

Totuşi, trebuie să înțelegem de ce deasupra raţiunii este mai bine. Contrariul pare să aibă mai mult sens, dacă l-am fi servit pe Creator conform raţiunii, mai mulţi oameni ar fi venit şi ar fi vrut să fie servitori ai Creatorului. Baal HaSulam a spus despre aceasta că cineva nu ar trebui să se gândească că atunci când Creatorul ne dă nouă munca Lui în forma de deasupra raţiunii, este un nivel scăzut. Trebuie să credem mai degrabă că este un nivel foarte ridicat, pentru că numai prin aceasta cineva are şansa să fie capabil de a munci pentru a dărui. Altfel, el va trebui să cadă în dorința de a primi.

De aceea, deşi mai mulţi oameni ar servi dacă munca ar fi conform raţiunii, ei nu ar fi niciodată în stare să realizeze Dvekut cu Creatorul, care este munca pentru a dărui. De aceea, deşi ar fi o creştere în cantitate, în termeni de calitate, ar fi imposibil pentru un om să poată primi încântarea şi plăcerea pe care Creatorul doreşte să le dea creaturilor, conform dorinţei Lui, să facă bine creaturilor sale.

Astfel, pentru ca încântarea şi plăcerea pe care creaturile le vor primi să fie fără cusur, adică pentru a evita să aibă pâinea ruşinii, a fost Tzimtzum (restricţie) ca abundenţa superioară să nu strălucească decât acolo unde este echivalenţă de formă. Este considerat că creaturile primesc abundenţa în vasele de dăruire. Şi când nu sunt vase de dăruire în creaturi, trebuie să rămână în întuneric, ceea ce este denumit „ei vor muri fără înţelepciune.”

Totuși, trebuie să ştim că deşi este lumina Torei și în Lo Lishma, despre care înţelepţii noştri au spus „cineva trebuie mereu să se angajeze în Tora şi Mitzvot în Lo Lishma deoarece din Lo Lishma ajungem la Lishma, pentru că lumina Ei îl reformează,” apoi, acela trebuie să ajungă la Lishma. Cu alte cuvinte, ar trebui să vină la muncă deasupra raţiunii în minte şi în inimă.

Dar între un om şi prietenul său, dacă poate lucra în dragostea de prieteni conform raţiunii, adică dacă încearcă să vadă prietenii ca fiind la un nivel de sfinţenie mai înalt decât el, aceasta este cu siguranţă mai bine. Cu alte cuvinte, dacă observă conform raţiunii că prietenii lui sunt mai aproape de Dvekut cu Creatorul decât el, este cu siguranţă mai bine decât dacă ar fi trebuit să creadă aceasta deasupra raţiunii.

Astfel, cu adevărat, vede că este la un nivel mai înalt decât prietenii lui. Conform raţiunii, mereu vede prietenii ca fiind jos. Totuşi, crede deasupra raţiunii că ar trebui să spună – pentru că este o Mitzva (poruncă, faptă bună) – că ar trebui să creadă că nu este aşa cum o vede. Cu siguranţă, dacă poate vedea conform raţiunii că prietenii sunt la un nivel de sfinţenie, este cu mult mai bine.

Similar, putem interpreta versul (Samuel, 16:7), „Dar Domnul i-a spus lui Samuel, ‘nu te uita la înfăţişarea lui sau la înălţimea staturii lui, deoarece l-am respins; căci nu este aşa cum vede omul, deoarece omul se uită la ochi, iar Domnul se uită la inimă.’”

Aşadar, noi vedem că atunci când Creatorul l-a trimis pe Samuel să-l ungă pe unul dintre fiii lui Yishai (Jesse), Samuel a înţeles din ceea ce a văzut în ochii lui că Eliav, fiul lui Yishai, era potrivit să fie regele Israelului în locul Regelui Saul, dar Creatorul nu a fost de acord cu percepţia sa. Într-un final, l-au adus pe David, care păştea vitele, şi David era roşcat cu ochii limpezi şi înfăţişare frumoasă, “Şi Domnul a zis, ‘Ridică-te, unge-l, căci acesta este el.’”

Ce ne învaţă aceasta? Sunt două lucruri pe care le vedem aici:

1. Din perspectiva lui Samuel, el înţelege virtutea lui Eliav – conform minţii sale – ca fiind potrivit ca rege peste Israel. Dar Creatorul i-a spus, “Nu, nu-ţi urma propria raţiune,” din moment ce în ceea ce-l priveşte pe Creator, raţiunea este inutilă. Mai degrabă, din moment ce Creatorul dorea să înscăuneze un rege, aceasta este denumită “între un individ şi Creator,” unde nu este loc pentru raţiune, “Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile tale, şi nici căile Mele nu sunt ale tale.” Ce i-a spus mai degrabă Creatorul? “Căci nu este aşa cum vede omul, pentru că omul se uită la ochi şi Domnul se uită la inimă.”

Conform celor de mai sus, putem interpreta  că “deoarece omul se uită la ochi” este bine între o persoană şi prietenul său. În acel caz, este bine dacă cineva poate merge conform raţiunii, care este conform cu ceea ce vede acela.

Aceasta nu este aşa cu “Domnul se uită la inimă.” Cu alte cuvinte, cu privire la problemele legate de Creator, acestea sunt deasupra raţiunii şi cineva nu trebuie să privească conform ochilor săi, ci deasupra raţiunii. Astfel, două discernăminte trebuie făcute aici: 1) Între o persoană şi Creator, este mai bine deasupra raţiunii; 2) Între o persoană şi prietenul său, conform raţiunii este mai bine.

De aceea Creatorul i-a spus, “Nu te uita la înfăţişarea sa,” din moment ce urmându-şi ochii este bine între un om şi prietenul său. Dacă poţi vedea meritele prietenului conform raţiunii, este cu atât mai bine. Dar aceasta nu este aşa aici, când vreau să îl ung rege. Această operaţiune îmi aparţine Mie. Îl vreau pe el rege. Aceasta este denumită “între o persoană şi Creator.” Aici, munca corespunzătoare este deasupra raţiunii, din moment ce exact în acest fel este posibil să obţii recepţia pentru a dărui. Altfel, va cădea în a primi pentru a primi, care duce la separare şi îndepărtare de Kedusha (Divinitate).

Totuşi, aici se ridică o întrebare, după ce cineva a decis să meargă deasupra raţiunii, şi să nu vadă toate întrebările pe care corpul începe să le pună. Când începe să lucreze pe calea dăruirii şi a credinţei deasupra raţiunii, şi învinge obstacolele, întrebările pe care corpul i le aduce din partea lumii, şi îşi închide ochii şi nu vrea să vadă nimic din ceea ce contrazic mintea şi inima, deoarece a decis  să meargă numai deasupra raţiunii, după decizia sa, uneori, aduce dintr-odată mari scuze cu care corpul trebuie să fie de acord.

Astfel, el vede că acum merge conform raţiunii. Dar ce poate face când acum vede, prin intermediul scuzelor primite de sus că îşi spune “ce pot face acum când văd că nu am loc să lucrez deasupra raţiunii? Văd acum că tot ce fac pentru a dărui este aşa cum ar trebui să fie.”

Astfel, nu mai are nicio întrebare despre servirea Creatorului, care îl forţează să muncească deasupra raţiunii. Dar din moment ce munca este în primul rând deasupra raţiunii, ce poate face el când este într-o asemenea stare?

Baal HaSulam a spus că atunci când o persoană este recompensată cu o dezvăluire de sus şi acum simte că merită să fie un slujitor al Creatorului, înseamnă că până atunci lucrase în forma deasupra raţiunii: corpul nu era de acord cu această muncă şi întotdeauna trebuia să îl biruiască, şi avea nevoie de Creator să îi dea forţă deasupra raţiunii. Dar acum nu mai are nevoie de ajutorul Creatorului, din moment ce acum simte că are o bază pe care să construiască structura sa. Cu alte cuvinte, are deja sprijinul pe care să se bazeze.

Aşadar, acum nesocoteşte credinţa pe care o folosea înainte, deoarece acum deja poate spune, “Slavă Domnului acum am scăpat de povara credinţei, care era o povară şi o greutate pentru mine.” Dar acum am deja o bază conform raţiunii deoarece acum am primit o deşteptare de sus aşa încât corpul este de acord că merită să respecte Tora şi Mitzvot. Se dovedește că prin aceasta el nesocoteşte credinţa.

Şi Baal HaSulam spunea că în acel moment, acela trebuie să spună “Acum văd că adevărata cale este de fapt să merg deasupra raţiunii. Şi dovada acesteia este faptul că acum am fost recompensat cu o iluminare de sus, numai pentru că mi-am asumat să merg deasupra raţiunii. De aceea am fost recompensat cu faptul că m-a adus Creatorul puţin mai aproape de El şi că mi-a dat o deşteptare de sus.”

Şi această iluminare pe care a primit-o îi dă un răspuns la toate întrebările. Se dovedește că aceasta depune mărturie pentru deasupra raţiunii. Deci ce trebuie să fac acum ca să continui deasupra raţiunii? Aceasta este să se întărească şi să caute moduri să-și îmbrace lucrarea în deasupra raţiunii.

Rezultă că prin aceasta, nu şi-a nesocotit credinţa deloc, din moment ce el mergea după ea înainte să fie răsplătit cu vreo iluminare de sus, din moment ce nici măcar acum nu primeşte iluminarea ca pe o fundaţie pe care să construiască structura muncii sale. Mai degrabă, el ia iluminarea ca pe o mărturie că este pe drumul cel bun, că este în credinţă deasupra raţiunii. Numai în această formă de muncă o persoană este adusă de Creator aproape de El şi îi oferă loc ca să se aproapie de El, din moment ce această apropiere nu îl va lăsa să cadă în vasele de primire, care sunt denumite “conform raţiunii,” deoarece Creatorul vede că el încearcă să meargă numai deasupra raţiunii.

Rezultă din tot ce e scris mai sus cu privire la deasupra raţiunii că este o diferenţă între o persoană şi Creator şi între o persoană şi prietenii ei. Între o persoană şi prietenii ei, dacă poate vedea meritul prietenilor conform raţiunii este mai bine. Dar dacă, conform raţiunii, vede numai defectele prietenilor, nu are de ales decât să meargă deasupra raţiunii şi să spună “Ceea ce văd, aud şi simt este cu totul greşit şi neadevărat. Este imposibil să mă fi înşelat cu privire la prietenii pe care i-am ales ca să mă unesc cu ei, adică am calculat greşit.

“Adică am crezut că voi deveni mai bogat în spiritualitate prin ei, din moment ce ei au posesiuni pe care eu nu le am. De aceea, dacă ar fi să mă unesc cu ei, m-aş putea înălţa la un nivel mai înalt decât am crezut. Dar acum văd că de fapt gândesc altfel. Şi am auzit că Baal HaSulam a spus că singurul lucru ce poate ajuta o persoană să iasă din dragostea de sine şi să fie recompensată cu dragostea de Creator este dragostea de prieteni. Aşadar, nu am de ales decât să mă unesc cu aceşti prieteni, deşi în opinia mea, aş fi mai bine dacă aş sta departe de ei şi aş evita să fiu cu ei.

“Totuşi, nu am de ales şi trebuie să cred deasupra raţiunii că într-adevăr, toţi prietenii sunt la un nivel înalt, dar nu le pot vedea virtutea cu proprii mei ochi.” Acesta este motivul pentru care el trebuie să creadă deasupra raţiunii. Dar atunci când vede meritul prietenilor conform raţiunii, cu siguranţă poate obține mari beneficii de la prieteni. Dar ce poate face el? Nu are de ales.

Totuşi, este o ordine diferită între o persoană şi Creator. Într-un loc în care cineva poate merge deasupra raţiunii, este mai bine. De aceea, unde cineva poate fi ajutat din interiorul raţiunii, fiind răsplătit cu o iluminare de sus, atunci el poate spune “Acum văd că merită să fii un servitor al Creatorului deoarece simt un gust bun în muncă.”

Prin urmare, a luat acest sentiment – că găseşte înţeles în muncă – ca o bază şi o fundaţie pe care să-şi construiască Iudaismul. Şi acum că înţelege cu raţiunea sa că merită să respecte Tora şi Mitzvot, întreaga sa fundaţie este construită pe această condiţie. Aceasta înseamnă că atunci când găseşte înţeles în muncă, trebuie să se supună vocii Creatorului. Astfel, dacă nu găseşte înţeles în muncă, nu poate respecta Mitzvot ale Creatorului.

Este cunoscut că asumarea regatului cerului trebuie făcută “Cu toată inima şi cu tot sufletul.” Cu alte cuvinte, chiar dacă El i-ar lua sufletul, adică chiar dacă nu are vitalitate, nici măcar Nefesh, el este în continuare dedicat pentru a fi un servitor al Creatorului și să nu îi pună Creatorului condiții, spunându-i « dacă faci cum vreau eu, potrivit felului în care înțeleg eu de ce am nevoie, adică dacă simt o lipsă în asta și tu îmi satisfaci nevoia, promit să fiu un slujitor al Creatorului. Dar dacă Tu nu îmi satisfaci toate dorinţele, acelea de care înţeleg că am nevoie, nu pot lua asupra mea tot ce Tu mi-ai poruncit prin Moise.”

Totuşi, cineva trebuie să-şi asume povara regatului cerului fără nicio condiţie, chiar deasupra raţiunii. Mai mult, acela trebuie să spună “Munca noastră deasupra rațiunii este nu pentru că Creatorul nu ne poate da motivație.’’ Dimpotrivă, trebuie să credem că totul este pentru binele nostru. Prin urmare, între o persoană şi Creator trebuie să încercăm să o păstrăm deasupra raţiunii, şi dacă primeşte motivaţie, ar trebui să fie precum a fost menţionat mai sus.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Agenda Adunării – 2

Articolul Nr.17, 1985-86

În Masechet Berachot (p 32), înţelepţii noştri au scris, “ Rabbi Shamlai spune, ‘Cineva trebuie întotdeauna să Îl preamărească pe Creator şi apoi să se roage.’ De unde avem aceasta? De la Moise, așa cum este scris ‘Şi m-am rugat.’ “Baal HaSulam interpretează aceasta că atunci când cineva doreşte să ceară un favor de la altcineva, el trebuie să ştie, a) dacă acela are ceea ce el îi cere, pentru că dacă nu îl are, nu are niciun rost cererea, şi b) dacă acela are o inimă mărinimoasă. Aceasta este astfel pentru că respectivul poate avea ceea ce el cere, dar nu şi inima bună care îi permite să-i dea.

De aceea, întâi trebuie să se roage Creatorului, însemnând credinţa că Creatorul are tot ceea ce cineva cere şi că Creatorul este milos şi îndeplineşte fiecăruia dorinţa sa pentru ce e mai bun.

Se dovedeşte că atunci când prietenii se adună într-un loc, adunarea e în mod special pentru un scop, deoarece când unul alocă o parte din timpul său – pe care l-ar fi folosit pentru propriile sale nevoi, renunțând la angajamentele sale, şi luând parte în adunare –  el doreşte să obțină ceva. De aceea, e important să încerce ca atunci când fiecare dintre prieteni se duce acasă, ar trebui să vadă cu ce a venit la adunare, şi ce a obţinut acum când se duce acasă.

Uneori, pe parcursul adunării prietenilor, toţi se simt bine în timpul întâlnirii. În acel timp nu sunt preocupaţi să se gândească cu ce posesiuni se vor duce acasă, însemnând ce am în mâna mea, ceea ce am obţinut la adunarea prietenilor şi nu am avut înainte să vin în societate. Şi apoi el vede că nu are nimic.

Aceasta este similar cu ce e scris (Deuteronom 23:25 ) “ Când vii în podgoria prietenului, poţi mânca struguri până ţi-ai satisfăcut sufletul, dar nu pune nimic în vasele tale.” Ar trebui să o interpretăm că atunci când prietenii se adună, aceasta se numeşte “ Podgoria prietenilor tăi,” când staţi şi mâncaţi şi beţi împreună, vorbind despre una şi alta, şi corpul se desfată în timpul desfăşurării. Asta e similar cu, “Poţi mânca struguri până când ţi-ai îndăstulat sufletul.”

Dar când vă duceţi acasă şi doriţi să vedeţi ce aveţi în Kelim [vasele] voastre, să luaţi ceva acasă şi pentru traiul vostru, când părăsim adunarea şi dorim să examinăm ce avem în vasele noastre după toată petrecerea, noi vedem că, “Dar nu pune nimic în vasele tale.” Cu alte cuvinte, nu este nimic în Kelim cu care să înviorezi sufletul după adunare.

Cu toate acestea, când cineva se străduieşte, el ar trebui să fie sigur că aceasta nu este fără recompensă. Este precum spunem în rugăciune, “Şi a venit la Sion,” Ca nu cumva să ne atingem în van.” Mai degrabă, când cineva merge la o adunare, el ar trebui să obţină hrană acolo astfel încât atunci când se întoarce acasă el va fi capabil să vadă dacă are ceva să pună în Kelim. Apoi el va avea hrană să se hrănescă pe sine până la următoarea întâlnire. Până la acel timp, el va avea din ce a fost preparat, însemnând din ce el a obţinut pe parcursul adunării prietenilor.

De aceea, la început oricine trebuie să preamărească importanţa întâlnirii, şi apoi să vadă ce să obţină din acea activitate. Este precum înţelepţii noştri au spus, “Unul trebuie întotdeauna să Îl preamărească pe Creator, şi apoi să se roage.” Cu alte cuvinte, începutul adunării, însemnând începutul discuţiilor, care sunt începutul asamblării, ar trebui să fie despre glorificarea societaţii. Fiecare trebuie să încerce să furnizeze răspunsuri şi explicaţii pentru meritul şi importanţa lor. Nu ar trebui să vorbească decât despre preamărirea societăţii.

În final, preamărirea ar trebui să fie dezvăluită de toţi prietenii. Apoi ei ar trebui să spună, “Acum noi am trecut prin Stadiul Unu al adunării prietenilor iar Stadiul Doi începe.” Apoi fiecare ar trebui să îşi fixeze mintea la acţiunile pe care le putem lua astfel încât fiecare să fie capabil să dobândească dragostea prietenilor, ce poate face fiecare persoană să obţină dragoste în inima sa pentru fiecare din societate.

Şi odată ce Stadiul Doi este complet – sugestii referitoare la ce poate fi făcut în favoarea societăţii – Stadiul Trei începe. Acesta priveşte să ne pese de deciziile prietenilor despre ce ar trebui făcut.

Şi cu privire la lauda societăţii, în Matan Tora (Dăruirea Torei ), p 137, el introduce problematica iubirii prietenilor, care prin unirea cu prietenii el poate obţine măreţia Creatorului. Întreaga lume este scufundată în dragoste de sine, şi el doreşte să meargă pe calea dăruirii. Dar aceasta este împotriva viziunii generale pentru că aceasta este natura cu care ne naştem potrivit scopului creaţiei, care este, aşa cum a fost spus, “Voinţa Lui de a face bine creaturilor Sale.”

Şi toată puterea noastră de a rezista, să acţionăm contrar – aceasta nu doar că noi nu vrem să primim pentru noi înşine, ci mai degrabă noi vrem să dăruim, ceea ce se consideră că toate acţiunile noastre vor fi doar pentru a dărui mulţumire asupra Creatorului – este pentru că este în natura dăruirii ca atunci când cineva dăruieşte unei persoane importante el se bucură de aceasta. Se dovedeşte că fără plăcere cineva nu poate face nimic pentru că este împotriva naturii.

Oricum ar fi, noi putem înlocui plăcerea. Aceasta înseamnă că în loc să primim plăcere dintr-un act de recepţie, noi vom primi plăcere dintr-un act de dăruire. Aceasta se numeşte “ echivalenţa de formă. “ Ar trebui să spunem că aşa cum Creatorul se bucură dăruind creaturilor, noi ar trebui, de asemenea, să ne bucurăm dăruind Creatorului.

Altfel, însemnând că dacă noi nu avem nicio bucurie ori plăcere în timp ce dăruim Creatorului, noi dezonorăm echivalenţa de formă. Este precum au spus înţelepţii noştri, “Nu a fost o bucurie în fața Lui, precum în ziua în care cerul şi pământul au fost create.” Nu a fost o bucurie înaintea Creatorului, din ziua în care lumea a fost creată, precum bucuria cu care El se va desfăta cu cei drepţi în viitor (Zoharul, 1, 115).

De aceea, dacă noi nu avem nicio bucurie în timp ce păstrăm poruncile Creatorului, atunci dacă cineva aspiră pentru dăruire, nu este considerată echivalenţă de formă pentru că cineva poate fi bucuros doar unde este plăcere. Se dovedeşte că dacă el nu ar fi avut nicio încântare sau plăcere în a dărui Creatorului, încă nu este privit ca echivalenţă de formă, aceea că el are spaţiu să primească abundenţa superioară, de vreme ce încă îi lipseşte plăcerea pe care Creatorul o are în timp ce dăruieşte creaturilor.

Urmează că întreaga bază pe care noi putem primi încântare şi plăcere, şi de care ne este permis nouă să ne bucurăm – şi care este forţată – este să ne bucurăm de un act de dăruire. De aceea, există un punct pe care ar trebui să îl lucrăm –  aprecierea spiritualităţii. Aceasta este exprimată în concentrarea atenţiei spre cine mă întorc, cu cine vorbesc, ale cui porunci le ţin, şi ale cui legi le învăţ, însemnând în căutarea sfatului cu privire la cum să apreciez pe Dăruitorul Torei.

Şi până ca cineva să obţină ceva iluminare de deasupra prin el însuşi, el ar trebui să caute oameni cu aceleaşi gânduri care, de asemenea, caută să amplifice importanţa oricărui contact cu Creatorul prin orice modalitate. Şi când mulţi oameni îl sustin, fiecare poate primi asistenţă de la prietenul său.

Ar trebui să ştim accea că “ Doi este cel mai mic plural.” Aceasta înseamnă că dacă doi prieteni stau împreună şi examinează cum să consolideze importanţa Creatorului, ei deja au puterea să primească intensificarea măreţiei Creatorului în forma trezirii de jos. Şi pentru acest act, urmează trezirea de sus, şi ei încep să aibă ceva senzaţie a măreţiei Creatorului.

Potrivit cu ce este scris, “În mulţimea oamenilor se află gloria Regelui,” urmează că, cu cât mai mare e numărul colectivului cu atât mai eficientă este puterea colectivului. Cu alte cuvinte, ei produc o atmosferă mai puternică a măreţiei şi importanţei Creatorului. La acel timp, corpul fiecărei persoane simte că primeşte orice doreşte să facă pentru sfinţenie – însemnând să dăruiască asupra Creatorului – precum  o mare şansă cu care a fost privilegiat să fie printre oameni care au fost recompensaţi cu slujirea Regelui. La acel timp, orice lucru mărunt pe care îl face, îl copleşeşte cu bucurie şi plăcere că acum are ceva cu care să servească Regelui.

În măsura în care societatea priveşte măreţia Creatorului cu gândurile lor pe parcursul adunării, fiecare potrivit gradului său, crează importanţa Creatorului în sine. De aceea, el umblă întreaga zi în lumea încântării şi a bucuriei, însemnând că el se bucură de orice lucru mărunt pe care îl face privitor la munca Creatorului. Aceasta este astfel pentru că dacă îşi aminteşte că ar trebui să contemple spiritualitatea pentru un minut măcar, el imediat spune “Sunt deja recunoscător şi preamăresc şi glorifică pe Creator,” deoarece el crede că acum Creatorul l-a chemat şi doreşte să vorbească cu el.

Și când o persoană își imaginează că Regele o cheamă și îi spune că vrea să se joace cu ea, ce bucurie va experimenta ea atunci, și ce spirit ridicat va avea? Cu siguranță în acea stare elevată ea nu va avea niciun fel de gânduri mărunte. Ea ar fi puțin jenată pentru că nu cunoaște manierele si legile regelui- cum să se comporte când regele vorbește cu ea.

Dar ea consideră ceea ce știe cum să facă pentru Rege, ca un mare noroc, din moment ce, cu toate acestea, ea știe ceva reguli prin care să respecte poruncile Regelui, pe care le-a învățat la școală când era tânără. Iar acum că a crescut și dorește să servească Regele, cu siguranță îi va lipsi cunoașterea despre legile Regelui.

Se dovedește, că îngrijorarea sa este aceea că nu știe ce anume îi aduce mai multă plăcere Regelui, care act sau care intenție.

Și mai mult de atât, ea trăiește într-o lume care este în totalitate bună. În timp ce se adună pentru întâlnire, acesta este lucrul la care societatea ar trebui să se gândească, și să vorbească despre măreția societății, după cum este scris, „Cineva ar trebui întotdeauna să preamărească Creatorul și apoi să se roage.”

Este la fel cu societatea. Când dorim să cerem ceva de la societate, iar aceasta se numește „a se ruga,” noi trebuie întâi să stabilim meritul societății, și apoi să ne „rugăm,” însemnând să cerem de la societate ceea ce ne dorim de la ea.

De aceea, la început, noi trebuie să vedem ce are societatea, ce posesiuni au, pe care noi le putem primi de la ei prin a ne lega cu ei. Poate noi nu avem nevoie de posesiunile pe care societatea le are, ci mai mult, ne îndepărtăm cât de departe posibil.

În mod corespunzător, când cineva vine la adunarea prietenilor, ar trebui să verifice întotdeauna, dacă prietenii au sau nu au scopul după care el tânjește, și anume că fiecare dintre ei câtuși de puțin din acel scop.

Și el crede că prin a se conecta toți împreună pentru scop, fiecare va avea propria sa parte, cât si partea întregii societăți.

Se dovedește că fiecare membru al societății va avea aceeași putere ca întreaga societate laolaltă.

Fiecare ar trebui să ia în serios scopul adunării – că ar trebui să trezescă o senzație ulterior adunării prietenilor, că fiecare are ceva în mâinile sale, pe care îl poate pune în vasele sale, și că nu este în forma „Dar nu pune deloc în vasele tale.”  Fiecare ar trebui să ia în considerare faptul că dacă nu acordă atenție pe parcursul adunării, nu doar că el însuși are de pierdut, dar , de asemenea, corupe întreaga societate.

Este similar cu ce e scris în Midrash (Vayikra Rabba, Capitol 4): “Două persoane au intrat într-o barcă. Una dintre ele a început să facă o gaură în barcă chiar sub ea. Cealaltă persoană i-a spus, “De ce găurești? Iar ea, i-a răspuns, „De ce îți pasă; fac gaură sub mine, nu sub tine?” Și ea i-a răspuns, Prostule! „Amândoi ne vom scufunda împreună cu barca!”

Abia după ce ei au vorbit despre importanța și necesitatea societății, acolo începe ordinea corecției – cum și cu ce putem reîntări societatea pentru a deveni un singur bloc, după cum este scris, „Și acolo Israel a așezat tabăra înaintea muntelui” (Exod 19), și a fost explicat, „ca un singur om cu o singură inimă.” Ordinea ar trebui să fie ca oricine are o sugestie care poate îmbunătății dragostea de prieteni, ar trebui discutat, dar trebuie să fie acceptată de toți prietenii, astfel încât să nu existe constrângere aici.

Până aici noi am discutat despre conexiunea dintre om și om, care este menită să ne aducă la conexiunea dintre om și Dumnezeu, după cum este scris în Matan Tora (Dăruirea Torei), p 137. Urmează că, pe măsură ce ei vorbesc despre importanța dragostei de prieteni, și că întreaga sa importanță este aceea că ne conduce la dragostea de Creator, ei ar trebui, de asemenea, să se gândească că dragostea de prieteni ar trebui să ne aducă importanța dragostei de Creator.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Cine cauzează rugăciunea

Articol Nr.18, 1985-86

Înţelepţii noştri au scris (Mesechet Berachot 32 ), “ Cineva întotdeauna ar trebui să Îl laude pe Creator şi apoi să se roage.” Aceasta ne arătă că cineva ar trebui să creadă că atunci când o persoană ajunge la o stare în care îşi simte vinovăţia în munca Creatorului – când simte că credinţa lui nu este aşa cum ar trebui să fie, că este capabil să creadă că Creatorul este binevoitor, iar acest sentiment, când el vede că nu îi poate mulţumi Creatorului şi spune din toată inima, “Binecuvântat este El care a spus ‘Să fie lumea,’” însemnând că el atât se bucură de lume încât îi mulţumeşte Creatorului pentru că a creat lumea aşa încât el are de ce să se bucure – dacă nu simte încântarea şi plăcerea care pot fi primite, este greu pentru el să fie recunoscător pentru aceasta. Şi asta îl doare că nu poate lauda pe Creator pentru lumea pe care a creat-o şi să spună cu toata inima, “ Binecuvântat este El care a spus, ‘Să fie lumea.’”

Şi această deficienţă îl afectează, însemnând că el spune că acest sentiment trebuie să fi venit la el pentru că el este îndepărtat de Creator însemnând scufundat în dragoste de sine. Aceasta i-a cauzat divizarea de Creator, însemnând că el nu simte măreţia Creatorului pentru că Creatorul este ascuns de el.

Şi de aceea, el nu poate vedea adevărul, aşa cum este scris, “Pentru că este viaţa ta şi  lungimea zilelor tale.” Şi, de asemenea, el nu poate simţi importanţa Torei, aşa cum este scris,, “Pentru că aceasta este înţelepciunea ta şi înţelegerea ta în ochii naţiunilor, care vor auzi toate aceste legi şi vor zice, ‘Cu siguranţă această măreaţă naţiune, este un popor înţelept şi cu înţelegere.‘“

Când o persoană se autoanalizează şi gândeşte, “Unde este această exaltare de care naţiunile spun despre noi, “Cu siguranţă acesta… este un popor înţelept şi cu înţelegere, ‘datorită Torei, pentru că noi respectăm ce este scris, ‘Observă-le şi fă-le; pentru că aceasta este înţelepciunea ta şi înţelegerea ta în ochii naţiunilor. ‘Aşa că de ce nu simt importanţa Tora şi Mitzvot?”

În acea stare de reflectare, când el simte cât de distanţat este de orice respect pentru munca pentru Creator, el începe să se trezească şi să gândească, “Ceva trebuie făcut. Nu pot adasta în acea stare abjectă pentru restul zilelor mele.” Cu siguranţă acesta este un timp când o persoană începe să se roage Creatorului să o aducă mai aproape de El şi să o ajute de sus, aşa cum înţelepţii noştri au spus “Acela care vine să fie purificat este ajutat.”

Cu alte cuvinte, El ar trebui să ridice ascunderea măreţiei şi importanţei Kedushei [sfinţenie], aşa încât el să biruiască toate gândurile şi dorinţele ignobile care vin de la dragostea de sine şi că toate îngrijorările lui să fie despre cum poate face el ceva pentru Kedusha , numită “ca să dăruiască mulţumire asupra Făcătorului său.” Şi cu siguranţă, aceasta poate fi doar în măsura în care el crede în măreţia şi importanţa Creatorului.

De aceea, el cere Creatorului să îi deschidă ochii aşa încât el să vadă şi să simtă măreţia şi importanţa Creatorului, asa cum este scris (Psalm 88), “Doamne, de ce lepezi sufletul meu? De ce Iţi ascunzi Faţa de mine?” Şi apoi este o rugăciune din adâncul sufletului. Asta este, la acel timp, o persoană vrea ca Creatorul să îi vindece sufletul, aşa cum e scris (Psalm 147), “Care tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile.”

Şi atunci unul probabil crede că, trezirea pentru rugăciunea că Creatorul îl va aduce mai aproape de El, a venit de la el şi el aşteaptă salvarea Creatorului, că El îl va ajuta prin aprobarea rugăciunii sale. Aceasta înseamnă, că El îl va aduce aproape de El, aşa cum se roagă acum, pentru că acum el simte lipsa Lui, pe care nu a simțit-o înainte.

De aceea, când o persoană nu primeşte de la Creator ce crede că Creatorul ar trebui să îi dea, ea devine nervoasă pentru că Creatorul nu îi acceptă rugăciunea. Cât despre ceilalţi oameni el crede că El nu îi aduce aproape pentru că ei nu au nicio dorinţă pentru spiritualitate. Dar el nu este ca alţi oameni, care nu au nicio afinitate spre Creator, aşa că Creatorul, oricum, nu are nevoie să îi aducă aproape.

Dar acest om care s-a rugat pentru ca Creatorul să îl ajute să vină mai aproape de El, Creatorul Însuşi poate vedea că el nu este ca alţi oameni. Mai degrabă, el este mai sus decât gloata; el înțelege lumea şi scopul ei, şi el contemplă scopul pentru care el a fost creat şi ce trebuie să realizeze. Dar când priveşte la alţi oameni, el vede neghiobia lor – că toate gândurile şi acţiunile lor sunt pentru propriul lor beneficiu – şi simte că el înţelege diferit pentru că mintea şi calităţile lui sunt mai virtuoase şi mai merituoase decât ale acelor oameni.

Mai mult de atât, uneori el vede că el este chiar mai virtuos decât oamenii din grupul său. El observă că ei, ocazional, se gândesc la spiritualitate, dar el – fiecare gând şi toate dorinţele sale sunt doar despre spiritualitate. El întotdeauna doreşte să iasă din dragostea de sine, şi toate cererile sale de la Creator sunt doar pentru ca El să îl elibereze din această nimicnicie. Şi el nu vede că prietenii săi sunt egali în seriozitate, gândindu-se doar la spiritualitate.

Pentru acest motiv el este supărat cu Creatorul pentru că nu îi acceptă rugăciunea, lăsându-l în starea curentă precum restul prietenilor, şi nu este considerat cu el, însemnând cu rugăciunea lui, care este adevărat înălţată din adâncul inimii. De aceea, privitor la acceptarea rugăciunii, el găşeste o vină deasupra.

Şi se întreabă pe sine, “Dar este scris, “Pentru că auzi rugăciunea fiecărei guri, ‘şi‘ fiecare gură‘  înseamnă că întreaga gură ar trebui să ceară rugăciunea, însemnând că întregul corp cere ca Creatorul să îl ajute. Dar despre restul oamenilor, rugăciunile lor nu primesc răspuns pentru că nu este cu ‘orice gură.‘“

Baal HaSulam spune despre asta, “Este scris, ‘Şi va veni să treacă ca înainte ca ei să ceară, Voi răspunde, şi în timp ce ei încă vorbesc, Eu voi auzi.” El interpretează că atunci când o persoană îşi simte vina şi se roagă la Creator să o ajute, nu este pentru că o persoană simte vina ei, şi asta îi dă motiv să se roage. Mai degrabă, motivul este că el este favorizat de Creator, şi Creatorul doreşte să îl aducă aproape.

La acel timp, Creatorul îi trimite senzaţia propriei sale vinovăţii şi îl cheamă să se alăture Lui. Cu alte cuvinte, este Creatorul cel care îl aduce aproape dându-i o dorinţă să se întoarcă spre Creator şi să vorbească cu Creatorul. Urmează că el deja a avut rugăciunea aceptată chiar înainte de a se fi rugat. Aceasta este că, Creatorul l-a adus mai aproape îngăduindu-i să vorbească Creatorului. Aceasta este numită, “Înainte ca ei să se roage, Eu voi răspunde.” Aceasta înseamnă că, Creatorul a adus acea persoană aproape de El înainte ca gândul să fi apărut în mintea omului că ar trebui să se roage la Creator.

Dar de ce l-a ales Creatorul pe el şi i-a dat chemarea să vină la El şi să se roage? La aceasta nu avem niciun răspuns. În schimb, trebuie să credem deasupra raţiunii că aceasta este astfel. Aceasta este ceea ce noi numim “ Ghidare de către Prividenţa Proprie.” Cineva nu trebuie să spună, “ Aştept ca Creatorul să îmi dea trezire de sus, şi apoi voi fi capabil să lucrez în munca sfântă.” Baal HaSulam a spus că în ce priveşte viitorul, o persoană trebuie să creadă în recompensă şi pedeapsă, însemnând că trebuie să spună (Avot, Capitolul 1 ), “Dacă eu nu sunt pentru mine cine este pentru mine, şi când sunt pentru mine, ce sunt eu, şi dacă nu acum, atunci când?”

De aceea cineva nu trebuie să aştepte alt moment. În schimb ar trebui să spună, “ Dacă nu acum, atunci când?” Şi el nu trebuie să aştepte pentru o clipă mai bună, aşa încât “Atunci mă voi ridica şi voi face munca sfântă.” Mai degrabă este aşa cum înţelepţii noştri au spus (Avot Capitol 2), “Nu spune, ‘Voi studia când voi avea timp, ‘ca nu cumva să nu ai timp.”

Dar după fapt, spune Baal HaSulam, unul trebuie să creadă în Providenţa proprie – aceea că nu a fost persoana care l-a chemat deasupra Creatorului, ci Creatorul  a chemat persoana şi i-a spus, “Vreau ca tu să îmi vorbeşti.” Urmează că motivul pentru apropiere nu a venit de la individ ci de la Creator. Pentru acest motiv, unul nu trebuie să creadă aceea că Creatorul nu a auzit rugăciunea. Mai degraba, El l-a adus aproape chiar înainte ca el să se întoarcă spre Creator în vederea aducerii lui aproape de El.

Aceasta este numită, “Înainte ca ei să ceara, Eu voi răspunde.” Urmează din cele de deasupra că dacă o persoană s-a trezit să simtă starea sa deplorabilă, nu a venit de la individ. Mai degrabă, Creatorul i-a trimis acest sentiment aşa încât ea să ceară să fie adusă aproape. De aceea, pe cât de curând cineva are un gând că este despărţit de Creator şi doreşte să se roage Creatorului să îl aducă aproape, el nu trebuie să se roage înainte ca el să mulţumească Creatorului pentru că a fost chemat să fie adus aproape.

Creatorul doreşte ca omul să se roage Lui. Şi când o persoană se autoanalizează de ce şi-a reamintit brusc că există spiritualitate şi că ar trebui să încerce să obtină ceva în spiritualitate, dacă ea imediat spune că Creatorul i-a trimis acest gând, apoi se poate ruga.

Acesta este înţelesul a ceea ce au spus înţelepţii noştri, “Unul ar trebui întotdeauna să-L preamărească pe Creator.” Cu alte cuvinte, pe cât de curând cineva începe să contemple situaţia sa privind spiritualitatea, el ar trebui grabnic să laude şi să mulţumească Creatorului pentru că i-a dat gândul şi dorinţa pentru spiritualitate. Ulterior, când el ştie că Creatorul îl cheamă, el imediat începe să mulţumească şi să laude regele pentru că l-a adus aproape. Aceasta este atunci când poate să se roage pentru situaţia sa, deoarece el vede că are deficienţă în ce priveşte Tora şi nu cunoaşte nicio distincţie între adevărat sau fals şi se roagă Creatorului să îi arate calea adevărului.

Acum putem înţelege ce au spus înţelepţii nostri (Midrash Raba, Toldot, 63, Nota 5), “ ‘Şi Domnul i-a răspuns. ‘Rabbi Levi a spus, ‘Este o alegorie despre un prinţ care se străduia să ia o măsură de aur de la tatăl său. El se străduia din interior şi se străduia din exterior, deoarece în Arabă, “ a se strădui” înseamnă “a cere.” El interpretează acolo darurile preoţimii, aceea că “luând o măsura înseamnă că tatăl său, de asemenea, a dorit să îi dea, şi se străduia opus lui să îl grăbească să o ia.’”

Din ceea ce am explicat, motivul că o persoană doreşte să vină aproape, vine de la Creator. Creatorul nu aşteaptă pentru ca o persoană să se trezească, ci trezeşte persoana. Ulterior, cineva se roagă ca Creatorul să îl aducă aproape. Putem înţelege prin alegoria prin care el dă despre versul, “Şi … ia răspuns,” ce înseamnă că Isaac s-a rugat la Creator.

Şi el a dat o alegorie despre aceasta, însemnând că tatăl său, Creatorul pune la cale din interior, însemnând că tatăl său i-a dat un gând şi o dorinţă să se roage Lui şi ulterior prinţul pune la cale din exterior. Cu alte cuvinte, poporul lui Israel reprezintă prinţii, şi ei stau în afara palatului Regelui şi doresc să se tragă aproape de Creator însemnând să intre în palatul Regelui. Aceasta înseamnă că tatăl lui în cer a început primul.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Rugăciunea celor mulţi

Articolul 15, 1985-86

Este scris în Zohar (Beshalach (Când Faraonul a lăsat), şi în Comentariul Scării, Punctul 11), Şi ea a spus”, ‘Locuiesc printre oamenii mei.’ El a întrebat, ‘Ce înseamnă aceasta?’ El a răspuns, ‘Când Din este prezent în lume, cineva nu ar trebui să se separe de colectiv şi să fie singur, deoarece când judecata este prezentă în lume aceia care sunt remarcaţi şi observaţi singuri, aceia sunt prinşi primii, chiar dacă sunt drepţi. De aceea, cineva nu ar trebui să se retragă dintre oameni deoarece mila Creatorului este întotdeauna în mijlocul oamenilor uniţi. Din acest motiv, ea a spus, ‘Locuiesc in mijlocul oamenilor mei,’ şi nu doresc să mă separ de ei.’”

“Când Din este prezent în lume” se referă la dorinţa de a primi, care este dragoste de sine, natura în care creaturile sunt născute, datorită dorinţei Lui de a face bine creaţiilor Sale. Și, deoarece, a fost o dorinţă pentru echivalenţa de formă, aşa încât să nu fie pâinea ruşinii, o sentinţa [Din] a fost trecută, că este interzis să foloseşti vasele de recepţie, cu excepţia când cineva ştie că poate năzui ca recepţia să fie în ordinea dăruirii. Apoi cuiva îi este permis să folosească vasele de recepţie.

Prin urmare, întelesul a “Când Din este prezent în lume” este acela că, atunci când întreaga lume este scufundată în dragoste de sine, este întuneric în lume deoarece nu există niciun loc pentru lumină să atragă creaturile datorită diferenţei de formă dintre lumină şi creaturile care primesc lumina.

Datorită acestei diferenţe de formă a fost dată sentinţa că abundenţa superioară nu va fi dată creaturilor.

De aceea, când o persoană se trezeşte şi doreşte ca Creatorul să o aducă mai aproape, însemnând să îi dea vase de dăruire, ce sunt numite “a aduce mai aproape,” ea cere Creatorului să o ajute. Cu toate acestea, este ştiut că ajutorul care vine de la Creator este numit “abundenţa superioară,” care este numită Neshama “suflet.” Este precum Zohar spune, că ajutorul primit de sus constă într-un suflet sfânt.

Pentru acest motiv, când o persoană vine să ceară Creatorului să o aducă mai aproape de El, dar ea este văzută singură, înseamnă că ea întelege că Creatorul trebuie să o aducă aproape personal.

Totuşi, de ce crede ea că publicul poate rămâne în starea sa curentă şi doar ea ar trebui să fie tratată diferit de Creator?

Este aşa, deoarece, ea întelege că are merite pe care alţii nu le au. Deşi aceştia sunt indivizi care nu aparţin colectivului, pentru că ei înţeleg că merită să se aducă aproape de Creator mai mult decât alţii şi se consideră drepţi, ei sunt prinşi primii. Cu alte cuvinte, Din, care este primire pentru sine, este prezentă în ei mai mult decât în alţii, iar ei devin mai răi decât alţii în calităţile dragostei de sine. Aceasta este aşa, deoarece, ea crede că merită mai mult decât alţi oameni. Cu alte cuvinte, este îndeajuns pentru ceilalţi oameni să aibă ceea ce au, dar când se consideră pe sine, ea merită mai mult decât restul oamenilor. Acest gând este considerat, recepţie pură, însemnând 100% dragoste de sine.

Urmează că, dragostea de sine începe să se dezvolte în ea mai mult decât în ceilalţi.

Se dovedeşte, aşadar, că ea lucrează constant în dragoste de sine. Şi totusi, în ochii săi, ea se vede merituoasă, deoarece ea doreşte să lucreze ca dăruitor. Ea îşi spune ei însăşi că cererea către Creator, să o aducă mai aproape, este corectă pentru că, ce cere ea?

Ca Creatorul să îi dea putere să respecte Tora şi Mitzvot în ordinea dăruirii. Şi ce vină poate fi atunci în a dori să-L serveşti pe Rege?

Cu aceasta, putem interpreta cuvintele Zoharului. Îi sfătuieşte pe acei oameni cu o cerere interioară, care nu pot accepta starea în care se află deoarece ei nu văd nici un progres în munca pentru Dumnezeu, și cred ce este scris (Deuteronom 30:20), “Să Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi vocea Sa, şi să te alipeşti Lui; pentru că aceasta este viaţa ta, şi lungimea zilelor tale.” Ei observă că le lipsesc dragostea și Dvekut [adeziunea/alăturarea] şi ei nu simt viaţa în Tora şi nu ştiu cum să găsească sfat pentru ca sufletele lor să vină să simtă în organele lor ceea ce textul ne spune.

Sfatul este să ceri pentru întreg colectivul. Cu alte cuvinte, tot ceea ce o persoană simte că îi lipseşte, şi cere împlinire pentru aceasta, ea nu ar trebui să spună că este o excepţie sau că merită mai mult decât ceea ce colectivul are. Mai degrabă, “Locuiesc în mijlocul oamenilor mei,” însemnând că mă rog pentru întreg colectivul, pentru că doresc să ajung la o stare în care să nu mai am nicio grijă pentru mine însumi, ci doar Creatorul să primească mulţumire. De aceea, nu este nicio diferenţă pentru mine dacă Creatorul primeşte plăcere de la mine sau poate primi plăcere de la ceilalţi.

Cu alte cuvinte, ea cere Creatorului să ne dea o asemenea întelegere, care este numită “în totalitate  pentru Creator.” Înseamnă că ea va fi sigură că nu se înşeală pe sine că vrea să dăruiască Creatorului, că poate se gândeşte cu adevărat doar la dragostea de sine, însemnând că ea va simţi încântarea şi plăcerea.

De aceea, ea se roagă pentru colectiv. Aceasta înseamnă că dacă sunt câţiva oameni în colectiv care pot atinge scopul de Dvekut cu Creatorul, iar aceasta va aduce mai multă mulţumire Creatorului decât dacă ea însăşi ar fi fost recompensată cu apropierea de Creator, ea se exclude pe sine. În schimb ea doreşte ca Creatorul să îi ajute, pentru că aceasta va aduce mai multă mulţumire deasupra, decât ar aduce munca sa. Din acest motiv ea se roagă pentru colectiv, că Creatorul va ajuta întreg colectivul şi le va da acel sentiment- că ei primesc satisfacţie din a fi capabili să dăruiască Creatorului, să Îi aducă mulţumire.

Şi din moment ce totul necesită o trezire de jos, ea dă trezirea de jos, iar ceilalţi vor primi trezirea de sus, aceia despre care Creatorul ştie că vor beneficia mai mult Creatorul. Urmează că, dacă are putere să ceară pentru o asemenea rugăciune, atunci cu siguranţă va înfrunta un test adevărat- dacă este de acord cu o asemenea rugăciune.

Oricum ar fi, dacă ea ştie că tot ce spune sunt doar vorbe goale, ce poate face când ea vede că corpul dezaprobă o asemenea rugăciune de a avea dăruire pură fără o picătură de recepţie?

Așadar, aici există doar faimosul sfat – să se roage Creatorului şi să creadă deasupra raţiunii că Creatorul o poate ajuta pe ea cât şi întreg colectivul. Şi nu ar trebui să fie impresionată dacă observă că ea s-a rugat de multe ori dar rugăciunea sa nu a fost ascultată. Aceasta aduce pe cineva la disperare şi corpul o sfidează şi îi spune “Nu vezi că nu te poţi împotrivi? Şi așa cum eşti complet neajutorată, tu ceri acum Creatorului să îţi încuviinţeze lucruri care sunt de neacceptat pentru oamenii rezonabili.”

În acel timp, corpul argumentează, “Spune-mi , care dintre oamenii pioşi şi practici îşi doresc ca Creatorul să le dea ceva ce este complet de neacceptat? Mai mult de atât poţi vedea pentru tine că nu ţi-au fost încuviinţate nici măcar lucruri similare precum cererea pe care o faci acum Creatorului să te ajute, chiar dacă ceri Creatorului să te ajute. Şi acum spui că vrei să ceri Creatorului să îţi permită ceva măreţ. Este într-adevăr un lucru important deoarece nu sunt multe rugăciuni în lume care să ceară Creatorului să le dea putere să facă lucruri pentru colectiv, aşa încât publicul să fie recompensat  cu încântare şi plăcere datorită muncii tale. Aceasta este numită “dăruire pură şi curată fără o picatură de dragoste de sine.”

“Si tu crezi că rugăciunea ta pentru lucruri mărunte nu a fost aprobată, dar lucrurile mareţe şi importante sunt cu siguranţă nepreţuite.” De exemplu,  putem spune că este inutil să mergem la o persoană anume care are asemenea accesorii preţioase, încât tu ar trebuit să cauţi în întreaga lume pentru a găsi asemenea obiecte, deoarece sunt găsite doar printre câţiva aleşi. Şi vine o persoană din clasa mijlocie, care abia deţine accesoriile necesare în casa sa, şi brusc i se întâmplă ca şi ea, de asemenea, să încerce să obţină acele obiecte, care sunt găsite doar printre câţiva aleşi.

Cu siguranţă dacă cineva ar fi auzit, ar fi râs de el.

Este la fel pentru noi. Când o persoană nu este educată, ci este sub medie, şi totusi  doreşte să ceară Creatorului Kelim [vasele] care sunt găsite cu câţiva aleşi în lume, aici corpul însuşi o sfidează. Îi spune, “Prostule, cum îndrăzneşti să te gândeşti să ceri Creatorului ceva ce nici măcar oamenii învăţaţi nu posedă. Cum să îţi dau putere să lucrezi la asemenea nonsensuri?”

Iar aici începe adevărata muncă, deoarece munca omului în această lume este să iasă din domeniul înclinaţiei rele, care este numită “primire în vederea primirii.” Şi acum îşi doreşte ca Creatorul să o ajute să meargă pe calea dăruirii pure şi curate fără o picătură de recepţie pentru sine.

Urmează că această muncă este cu adevărat împotriva răului, deoarece ea nu doreşte să îi lase nicio posesiune acestuia. Mai degrabă, acum ea doreşte ca munca ei să nu fie în ordinea primirii. De fapt, ea cere Creatorului ca până şi munca depusă înainte şi ceea ce a fost înregistrat în domeniul voinţei de a primi, să fie mutate de sub aceea autoritate sub autoritatea Creatorului.

Urmează, că acum ea se roagă ca Creatorul să îi dea forţa să se căiască. Urmează, că Creatorul îi va da puterea de a aduce toate faptele care au fost pentru dorinţa de a primi în domeniul Creatorului, cele ale trecutului, cât şi cele ale viitorului. Este precum a spus Maimonide (Legile Căinţei, Capitol 2), “Căinţa, de asemenea, trebuie să fie pentru trecut.”

El scrie, “Ce este căinţa? Este ca păcătosul să îşi lase păcatul şi să îl despartă din mintea sa, şi să îşi stabilească în inima sa ca niciodată să nu îl mai repete, după cum este scris “Lasă-l pe cel rău să îşi uite calea.” Şi el, de asemenea, ar trebui să regrete trecutul aşa cum este scris, ‘După ce m-am reîntors, m-am căit,’ iar El care ştie toate misterele va depune mărturie că el niciodată nu se va întoarce la păcatul său.”

Acum putem înţelege importanţa rugăciunii celor mulţi, după cum e scris, ‘Sălăşluiesc în mijlocul oamenilor mei.” Zohar spune “Unul nu ar trebui niciodată să se retragă dintre oameni, deoarece mila Creatorului este întotdeauna în desăvârşirea oamenilor strânşi laolaltă.”

Aceasta înseamnă că dacă cineva cere Creatorului să îi dea vase de dăruire, aşa cum înţelepţii noştri au spus, “După cum El este iertător, şi tu fi iertător, de asemenea,” cineva ar trebui să se roage pentru întregul colectiv. Este aşa, deoarece, este aparent că ţelul său este pentru Creator, să îi dea vase de dăruire pură, aşa cum este scris, “Mila Creatorului este întotdeauna în mulţimea oamenilor.” Este ştiut că nu e nicio dăruire de sus cu jumătate de măsură. Aceasta înseamnă că atunci când abundenţa este dăruită de sus în jos este pentru întregul colectiv.

Pentru acest motiv, cineva trebuie să ceară pentru întreg publicul, deoarece orice abundenţă care vine de sus, întotdeauna vine pentru toţi oamenii. De aceea el spune, “Mila Creatorului este întotdeauna pentru toţi oamenii.” De aceea sunt două înţelesuri la aceasta, deoarece pentru a avea pură dăruire ar fi fost îndeajuns să se roage pentru o singură persoană în afară de ea înşăşi. Dar este o altă chestiune aici – o persoană trebuie să ceară pentru un lucru întreg, deoarece este o regulă în spiritualite că tot ceea ce vine este întotdeauna un lucru complet, şi toate observaţiile sunt doar în cei care primesc. Din acest motiv unul ar trebui să ceară pentru întreg colectivul.

Şi din moment ce abundenţa vine la întregul colectiv, şi deoarece nu e nicio lumină fără Kli [vas], însemnând că este imposibil să primeşti desăvârşire dacă nu este niciun spaţiu pentru aceasta în care umplerea să poată intra, el este aşadar în cerere pentru acea rugăciune pe care a făcut-o pentru public. Este aşa cum au spus înțelepţii noştri (BaBa Kama, 92) “Oricui pledează pentru milă asupra prietenului său, îi este răspuns primul, deoarece el necesită acelaşi lucru.” Înseamnă că, deşi abundenţa vine pentru colectiv, colectivului îi lipsesc Kelim.

Cu alte cuvinte, abundenţa care vine de sus este îndeajuns pentru toţi oamenii, dar fără Kelim – deficienţe, astfel încât să poată umple cavităţile – publicul nu atinge abundenţa care vine de deasupra. Mai degrabă, aceluia care are deficienţă îi este răspuns primul.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Vino la Faraon – 2

Articol Nr. 13, 1985-86

Zoharul întreabă, „Este scris, ‘Vino la Faraon,’ dar ar fi trebuit să spună, ‘Du-te la Faraon,’ etc. Deoarece Creatorul a văzut că lui Moise îi era frică şi alţi emisari numiţi, nu s-ar fi putut apropia de el, Creatorul a spus, ‘Iată, sunt împotriva ta, Faraon, rege al Egiptului, marele monstru ce stă în mijlocul Nilurilor.’ Creatorul a trebuit să poarte război împotriva lui, şi a nimănui altuia, aşa cum este scris, ‘Eu sunt Domnul,’ ceea ce ei au explicat, ‘Nu sunt un mesager.’” Până acum cuvintele lui (la începutul porţiunii, Bo (Vino))

Diferenţa între “vino” şi “du-te” este că “vino” înseamnă că o să mergem împreună, precum o persoană care îi spune prietenului, “Vino.”

Ar trebui să înţelegem aceasta deoarece Zoharul întreabă de ce Creatorul a trebuit să se ducă cu Moise. Este deoarece Moise singur nu ar fi putut să se lupte cu el, ci numai Creatorul Însuşi şi nimeni altul. Aşadar de ce a avut nevoie ca Moise să meargă cu Creatorul? În definitiv, spune, “Eu şi nu un mesager.” Aşadar, care este scopul faptului că Creatorul se duce la Faraon, care este numit “marele monstru,” împreună cu Moise? Putea să fi mers la Faraon fără Moise.

Trebuie să mai înţelegem şi ce au spus înţelepţii noştri (Kidushin [Matrimony] 30b) “Rish Lakish a spus, ‘Înclinaţia omului îl biruieşte în fiecare zi şi caută să îl omoare, aşa cum este spus, ‘Cel rău îl priveşte pe cel bun,’ şi dacă Creatorul nu l-ar fi ajutat, nu ar fi biruit, aşa cum este spus, ‘Domnul nu-l va lăsa în mâna lui.’’”

Aici, de asemenea,  se ridică întrebarea, “Dacă o persoană nu poate răzbi de una singură şi are nevoie de ajutorul Creatorului, de ce se împotriveşte?” Cu alte cuvinte, fie că îi dă Creatorul putere ca să răzbească singur, sau Creatorul va face totul. De ce pare că este nevoie de ambele forţe aici, una a omului şi în consecinţă una a Creatorului? Este ca şi cum numai amândouă împreună pot cuceri răul, şi o forţă este insuficientă.

Se ştie că perfecţiunea omului este aceea că trebuie să atingă scopul creaţiei să obţină scopul pentru care lumea a fost creată, care se numeşte “să facă bine creaţiei Sale.” Cu alte cuvinte, creaturile trebuie să ajungă să primească plăcerea şi încântarea pe care El s-a gândit să le-o dea.

Înainte de asta, creaţia nu este încă considerată o creaţie care să se potrivească Creatorului, deoarece este ştiut că de la perfectul Operator, ar trebui să iasă operaţiuni perfecte. Asta înseamnă că toţi ar trebui să simtă frumuseţea creaţiei şi să poată să slăvească şi să glorifice creaţia, că toţi vor putea să glorifice şi să mulţumească Creatorului pentru creaţia pe care a creat-o, şi că toţi vor putea spune, “Binecuvântat este El care a spus ‘Să fie lumea.’” Cu alte cuvinte, toţi ar trebui să îl binecuvânteze pe Creator, pentru că a creat o lume bună plină cu plăceri, unde toţi sunt fericiţi şi bucuroşi, de la împlinirea pe care o simt din toată plăcerea pe care o simt în lume.

Totuşi, dacă o persoană începe să examineze dacă este cu adevărat satisfăcută cu viaţa sa şi câtă încântare decurge din ea însăşi şi din mediul ei, ea vede opusul – toţi suferă, se chinuie, şi fiecare persoană suferă diferit. Dar trebuie să spună, “Binecuvântat fie El care a spus, ‘Să fie lumea,’” aşadar, vede că o spune numai superficial.

Totuşi, se ştie că încântarea şi plăcerea nu pot apărea în lume înainte ca lumea să aibe Kelim (vase) de dăruire, deoarece vasele noastre de recepţie sunt încă contaminate de recepţia pentru sine, care este strict restricţionată în măsură şi ne separă de Creator (Însemnând că a fost prima restricţie a vaselor de recepţie astfel încât abundenţa să nu strălucească acolo, vezi în “Introducere la Cartea Zohar,” p 138).

Obţinerea vaselor de dăruire este acolo unde încep dispute şi războaie, deoarece este împotriva naturii noastre. Şi acesta este motivul pentru care ne-a fost dată Tora şi Mitzvot, ca să obţinem nivelul de dăruire, aşa cum înţelepţii noştrii au spus, “Am creat înclinaţia rea; Am creat mirodenia Torei” (Kidushin 30).

 De asemenea, ne-a fost dată Mitzva (poruncă, faptă bună) “Iubeşte-ţi prietenul ca pe tine însuţi,” şi Rabbi Akiva a spus, “Aceasta este marea regulă a Torei” (Beresheet Rabba, Parasha 24). Cu alte cuvinte, lucrând în dragostea de prieteni, o persoană se obişnuieşte să iasă din dragostea de sine şi să obţină dragostea pentru ceilalţi.

Totuşi, trebuie să înţelegem ce vedem înaintea noastră că sunt oameni care se implică în dragostea de prieteni şi totuşi nu se apropie un centimetru de dragostea de Creator astfel încât să muncească în Tora şi Mitzvot din dragoste pentru Creator. Asta înseamnă că ei spun că de fapt avansează puţin în dragostea de prieteni, dar văd că nu progresează în dragostea pentru Creator. Totuşi, trebuie să ştim că în dragostea de prieteni, de asemenea, sunt grade, însemnând că trebuie să contemplăm obligaţia pentru dragostea de prieteni.

Putem să o comparăm cu o clădire cu două etaje şi parter, de asemenea.. Regele, este la etajul al doilea, şi cine vrea să ajungă la Rege – cine are ca singur scop să converseze cu Regele faţă în faţă – i se spune că mai întâi trebuie să urce la primul etaj, deoarece este imposibil să urce la al doilea etaj fără ca mai întâi să urce la primul etaj.

Cu siguranţă, toată lumea înţelege că este aşa. Totuşi, este un motiv pentru care mai întâi trebuie să urce la primul etaj – se numeşte “corecţii.” Cu alte cuvinte, urcând la primul etaj, poate învăţa cum să se adreseze Regelui faţă în faţă, şi va putea să întrebe Regele de dorinţa sa.

Acea persoană, care aude că mai întâi trebuie să urce la primul etaj şi ulterior la al doilea etaj, înţelege asta foarte bine. Dar, din moment ce singura sa dorinţă este să vadă faţa Regelui, şi nu-i pasă de nimic altceva, astfel face ce i se spune – că trebuie să urce la primul etaj – o povară şi o trudă pentru el.

Totuşi, nu are nici un exemplu, aşa că se urcă la primul nivel. Nu este interesat să vadă ce este acolo, deşi a auzit că acest nivel este locul unde învaţă cum să vorbească cu Regele. Dar nu acordă nicio atenţie la asta, căci ăsta nu este scopul lui. Scopul lui este Regele, nu ce poate învăţa la primul nivel. Scopul său nu este studiul, ci să vadă faţa regelui. De ce să piardă timpul cu fleacuri, căci totul este nimic  comparat cu Regele. Aşadar de ce să se intereseze de ceea ce este învăţat la primul nivel?

Aşadar, când urcă la primul nivel, nu are nicio dorinţă să stea acolo. În schimb, vrea să urce rapid la al doilea, la Însuşi Regele, căci asta e tot ceea ce el vrea. Totuşi i se spune, fără să cunoşti regulile care se respectă la primul etaj, cu siguranţă vei păta onoarea Regelui. Din acest motiv, nu poţi spera să fii capabil să urci la al doilea etaj, până nu înveţi tot ceea ce este de învăţat la primul nivel.”

Similar, cu dragostea de prieteni, am auzit că era imposibil să fii recompensat cu dragostea pentru Creator înainte să fie recompensat cu dragostea de prieteni, aşa cum a spus Rabbi Akiva, “Iubeşte-ţi prietenul ca pe tine însuţi este marea regulă a Torei.” De aceea, în timp ce se angajază în dragostea de prieteni, nu consideră că dragostea de prieteni este valoroasă ci de prisos.

El o respectă deoarece nu are de ales, dar el caută mereu momentul când “Voi fi recompensat cu dragostea de Creator, şi voi fi capabil să scap de dragostea de prieteni. Această muncă este apăsătoare pentru mine deoarece cu greu pot să-i suport pe prietenii mei, deoarece văd că au trăsături diferite de ale mele, şi nu am nimic în comun cu ei. Dar nu am de ales, deoarece, mi s-a spus că fără dragostea de prieteni, nu voi fi capabil să obţin dragostea pentru Creator. Aşadar împotriva dorinţei mele, stau cu ei.

“Totuşi, mă pot întreba, ‘Ce obţin de la prieteni?’ Numai un singur lucru: Mă corectez prin auto-tortură, stând cu ei şi tolerându-le discuţiile, pe care le displac şi care sunt împotriva naturii mele. Dar ce pot face? Mi s-a spus că trebuie să sufăr în lumea asta, aşa că o fac: stau şi aştept momentul în care pot fugi de ei şi să evit să le văd josnicia pe care o văd în ei.”

Rezultă că nu ia de la prieteni remediul denumit “dragostea pentru ceilalţi,” dar numai pentru că i s-a spus că nu are de ales, căci altfel nu va obţine dragostea pentru Creator. Acesta este motivul pentru care se angajează în dragostea de prieteni, şi păstrează toate responsabilităţile la care prietenii îl obligă. Dar ceea ce ar trebui să înveţe este la mile depărtare de el.

Asta înseamnă că nu iese din dragostea de sine şi nu ajunge la dragostea pentru ceilalţi. El respectă dragostea de prieteni, nu din dragoste, ci din frică deoarece nu îi este permisă dragostea de Creator înainte să ajungă la dragostea de prieteni. Ca rezultat, îi este teamă că nu respectă dragostea de prieteni deoarece nu îi va fi permisă dragostea de Creator.

Asta este similar cu alegoria despre a nu i se permite la etajul al doilea unde stă Regele, până nu urcă la primul nivel. Ideea este că va învăţa regulile cum să respecte onoarea regelui, astfel încât să pară rezonabil că va fi bucuros să se ducă la primul etaj, deoarece acum învaţă cum să fie atent la onoarea Regelui.

Asta i-ar prinde bine deoarece apoi, când intră în palatul Regelui, nu va păta onoarea Regelui. Şi de aceea, în timp ce este la primul etaj, el este atent la toate regulile care se aplică acolo şi se obişnuieşte cu ele, deoarece doreşte să vină la Rege, să dăruiască Regelui, şi să nu fie deloc dispreţuitor despre onoarea Regelui.

Asta se referă numai la cineva care vrea să vină în faţa Regelui, să-I aducă satisfacţie Lui. Dar cel ce vrea să vină în faţa Regelui pentru a primi pentru sine, consideră ceea ce e la primul etaj ca fiind de prisos. Nu este de niciun interes pentru el. El urcă la primul etaj numai pentru că îi este frică, deoarece ştie că nu i se va permite să urce la etajul al doilea înainte să urce la primul. El nu simte nicio nevoie să studieze legile care sunt învăţate acolo – cum să eviţi să pătezi onoarea Regelui – deoarece singurul motiv pentru care vrea să vină în faţa Regelui este motivul dragostei de sine.

De aceea, trebuie să ştim că ne-a fost dată dragostea de prieteni ca să învăţăm cum să evităm să pătăm onoarea Regelui. Cu alte cuvinte, dacă nu are nicio altă dorinţă, cu excepţia de a aduce mulţumire Regelui, cu siguranţă va păta onoarea Regelui, ceea ce se numeşte “A trece Kedusha (sfinţenia) la cei exteriori.” Din acest motiv, nu trebuie să subestimăm importanţa muncii în dragostea de prieteni, căci prin asta va învăţa cum să iasă din dragostea de sine, şi să intre pe calea dragostei pentru ceilalţi. Şi când termină munca dragostei de prieteni, va putea fi recompensat cu dragostea pentru Creator.

Ar trebui să ştim că este o virtute să-ţi iubeşti prietenii: nu te poţi amăgi spunând că îţi iubeşti prietenii, dacă de fapt nu-i iubeşti. Aici poate examina dacă are cu adevărat dragoste de prieteni sau nu. Dar în dragostea pentru Creator, nu se poate examina pe sine dacă intenţia sa este dragostea pentru Creator, însemnând că vrea să-i dăruiască Creatorului, sau dorinţa lui este a primi pentru a primi.

Dar ar trebui să ştim că după toate corecţiile care îi sunt date omului a le face fără ajutorul Creatorului, nu i se va admite nici un progres în munca de a dărui. Şi am întrebat, “De ce să facă cineva lucruri pentru ca mai târziu să fie recompensat cu ajutorul Creatorului? În definitiv, Creatorul poate ajuta chiar şi fără munca celor de jos, şi munca omului spre progresul în muncă nu-l va ajuta în niciun fel.”

Totuşi, dacă cineva nu începe a munci, nu ştie că nu poate triumfa peste înclinaţiile lui. Dar când o persoană începe să meargă în munca Creatorului şi face ceea ce poate să facă, apoi poate să ofere o rugăciune adevărată pentru ca să îl ajute Creatorul.

Dar de ce ar vrea Creatorul ca el să ofere o rugăciune adevărată? În ce privește carnea și oasele, poți spune că vrea ca el să facă o rugăciune cinstită, deoarece, atunci când cineva face o rugăciune cinstită către prietenul său, prietenul îi dă lui o mulțumire adevărată. Carnea și oasele care urmăresc onoruri, mulțumirea ce îi este dată, sunt și cum s-ar micșora în fața lui și i-ar face plăcere.

Dar în ce-L privește pe Creator, are El nevoie să-I fie dat respectul oamenilor? Aşadar, de ce ar vrea Creatorul ca o persoană să facă o rugăciune din inimă?

Chestiunea este că se ştie că nu este lumină fără Kli. Este imposibil pentru cineva să dea ceva ce este foarte important, şi dacă cineva  nu are nici o dorinţă pentru ceva, el o va micşora şi o va discredita. Se va pierde din cauză că nevoia pentru ceva se potriveşte cu nevoia lui; asta îi dă importanţa. În măsura importanţei, el opreşte darul să fie pierdut, căci altfel totul se va duce la Klipa.

Aceasta se numeşte “îngrijirea Klipot,” însemnând că totul se duce la vasele de recepţie, care iau în autoritatea lor tot ceea ce o persoană nesocoteşte în domeniul Kedusha. De aici ştim de ce trebuie să se înceapă munca. Dar de ce nu-i dă Creatorul puterea să completeze munca singur, fără ajutorul Lui?

Se ştie ce interpretează Zoharul în ceea ce priveşte ce au spus înţelepţii noştri, “Cel care vine să fie purificat, este ajutat.” Întreabă, “Cu ce?” Şi spune “Cu un suflet sfânt,” însemnând că primeşte iluminare de sus care este numită Neshama (un suflet), denumit “dobândirea Divinităţii,” ceea ce înseamnă că este inclus în gândul creaţiei de a face bine creaturilor Sale.

Rezultă că având un Kli şi o dorinţă pentru vasele de dăruire, primeşte lumina denumită Neshama. Aşadar, ambele sunt necesare. Cu alte cuvinte, o persoană ar trebui să înceapă, şi prin asta va primi un Kli. Şi nefiind capabilă să termine, ea îi cere plângând ajutorul Creatorului, şi apoi primeşte lumina.

Acum putem înţelege ceea ce este scris, “Vino la Faraon, căci i-am îngreunat inima şi inima slujitorilor lui, căci le voi arăta semnele Mele în mijlocul lor.” Şi interpretarea este, “De ce i-a îngreunat Creatorul inima omului şi nu poate câştiga  războiul împotriva înclinației de unul singur?”

Răspunsul este, pentru ca omul să i se plângă Creatorului, şi prin aceasta va avea un Kli. Şi apoi Creatorul va putea să aşeze  literele Torei înăuntrul lui, înăuntrul Kliului. Acesta este sufletul pe care Creatorul i-l dă ca ajutor.

Asta se consideră, “Tora şi Creatorul sunt una.” “Semnele Mele” se referă la literele Torei, precum în numele Creatorului. Aceasta este “a face bine Creaturilor sale,” ceea ce este gândul creaţiei, de a face bine creaţiilor Sale. Aceasta vine la o persoană specific atunci când are un Kli, şi acest Kli vine din îngreunarea inimii, căci atunci este un loc unde poate plânge la Creator după ajutor, şi El îl ajută cu un suflet sfânt.

Acum putem vedea chestiunea a “Vino la Faraon,” însemnând amândoi, împreună. Cu alte cuvinte, o persoană ar trebui să înceapă şi apoi să vadă că nu o poate înfrânge, şi asta este conţinută în frica lui Moise de a se apropia de el. Şi apoi Creatorul a spus, “Iată, sunt împotriva ta Faraon,” însemnând că el atunci vine ajutorul din partea Creatorului. Şi cu ce? Cu un suflet sfânt, aşa cum a fost scris în Zohar.

Rezultă că îngreunarea inimii, în cuvintele “Căci i-am îngreunat inima,” vrea să facă un apel la rugăciune. Şi această rugăciune nu este precum unul din carne şi oase, care vrea respect să fie întrebat ca să fie respectat. Dimpotrivă, scopul rugăciunii este pentru ca el să aibă un vas, o nevoie pentru ajutorul Creatorului, căci nu este lumină fără Kli. Şi cînd o persoană vede că nu se poate ajuta în niciun fel, atunci are o nevoie pentru ajutorul Creatorului.

Acesta este înţelesul a ceea ce au spus înţelepţii noştrii, “Creatorul doreşte cu înfocare rugăciunea celui drept.” Aici, de asemenea, reiese întrebarea, “Dar are nevoie Creatorul de predarea omului, că să îi ceară Lui?” Totuşi,  deoarece dorinţa lui este de a beneficia creaţiile lui, dar nu este nici o lumină fără vas, El doreşte cu ardoare rugăciunea celui drept, căci prin asta ei descoperă Kelim (vasele) în care El poate împărtăşi. Rezultă că atunci când o persoană vede că nu poate birui răul din ea, acesta este cu adevărat momentul pentru a cere ajutorul Creatorului.

Acum putem înţelege ce a spus Creatorul (Exodul 6), “Şi te voi lua la Mine ca popor, şi îţi voi fi ţie Dumnezeu; şi vei şti că sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos de sub povara egiptenilor.”

În Masechet Berachot (38a) înţelepţii noştri au scris despre asta după cum urmează, “’Cine te-a scos de sub povara egiptenilor?’ Înţelepţii … aşa a spus Creatorul Israelului: ‘Când te voi scoate, îţi voi face ceva ca să îţi arăt că Eu sunt cel care te-a scos din Egipt, aşa cum este scris, ‘Că sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a eliberat.’’”

Asta înseamnă că nu este suficient că Creatorul a scos poporul lui Israel din Egipt, că au fost eliberaţi din chinurile pe care le-au suferit acolo. Când vorbim despre munca Creatorului, iese la iveală întrebarea, “Nu a fost asta suficient?” acum au fost eliberaţi din sclavia exilului după ce nu l-au putut servi pe Creator din cauza conducerii Faraonului, şi tot ceea ce au construit pentru ei, orice poziţie în muncă, a fost cu totul înghiţită de pământ, aşa cum au spus înţelepţii noştri (Sutah p 11), “Pithom şi Ramses. Rav şi Shmuel, unul a spus că numele său era Pithom. Şi de ce era numele ei Ramses? Pentru că avea Mitrose (spărturi) în primul rând.” RASHI interpretează, “Când construiesc ceva, se va sparge si va cădea. Vor reconstrui, şi va cădea. Şi cineva a spus, ‘Numele ei este Ramses, şi de ce era numele ei Pithom? Este aşa deoarece, în primul rând a fost înghiţită de Pi Tehom (gura abisului).’”

Noi, de aceea, vedem că nu este nicio dispută între Rav şi Shmuel referitor la fapte, numai referitor la interdependenţă. Chestiunea era că tot ceea ce ei ar fi construit cădea. Asta înseamnă că de fiecare dată când construiau pentru ei înșiși o structură în muncă, Egiptenii veneau, adică gândurile străine ale egiptenilor, şi le ruinau toată munca lor. Cu alte cuvinte, toată munca pe care au făcut-o cu toate eforturile lor ca să biruiască şi să servească în munca sfinţeniei, a fost înghiţită în pământ.

Aşadar, în fiecare zi au trebuit să înceapă de la început, şi li se părea că nu erau niciodată implicaţi în munca sfântă. Mai mult, de fiecare dată când se gândeau să meargă înainte, vedeau nu numai că nu progresează, chiar regresează, căci întrebări noi de genul “cine” şi “ce” ieşeau la suprafaţă în minţile lor.

În conformitate, ar trebui să înţelegem acest exod din Egipt că ei într-un final au avut abilitatea să-l servească pe Creator, fără gândurile străine ale egiptenilor. Aşadar, ce vine să ne spună acest ‘sti’ din cuvintele “Şi veţi şti?” Că trebuie să ştim că Creatorul i-a eliberat din ţara Egiptului. Şi mai ar trebui să ne întrebăm, deoarece am început o examinare a sclaviei din Egipt, când erau munciţi în muncă grea, şi au fost eliberaţi din asta, aşadar ce altceva le-a mai lipsit?

Dar ce este ,munca grea? Înţelepţii noştri au explicat versetul, “Toată munca pe care şi-o impuneau cu rigoare” (Sutah 11b). “Rabi Şmuel Bar Nahmai a spus, ‘Rabi Yonatan a spus, ‘Au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii, şi munca femeii cu munca bărbatului. Şi egiptenii i-au făcut pe copiii lui Israel să-l servească pe BeParech (cu rigoare).’’ Rabi Elazar spune, Be ‘Peh Rach (cu o gură moale).”

Ar trebui, de asemenea, să înţelegem chestiunea muncii grele în munca sfinţeniei. Să facem două discernăminte:

1. Actul denumit “partea descoperită,” pe care, o persoană, o poate vedea şi unde cineva nu poate spune dacă greşeşte sau se păcăleşte, deoarece  nu se poate spune că este o greşeală  despre ceva ce este vizibil, aparent. Aceasta este aşa, deoarece cu actul Mitzvot şi studiul Torei, el vede, şi alţii pot de asemenea să vadă dacă îndeplineşte Tora şi  Mitzvot sau nu.

2. Intenţia. Aceasta se numeşte ‘partea ascunsă,’ deoarece alţii nu pot vedea intenţiile în spatele acţiunii cuiva, şi el de asemenea, nu poate vedea intenţiile din acţiune, din moment ce este posibil să se fi înşelat despre intenţie şi să fie indus în eroare căci numai în lucruri aparente, denumite “partea descoperită,” toţi pot vedea adevărul. Dar în ceea ce nu poate avea încredere în sine, când vine vorba de intenţii în minte sau inimă, păcătuieşte mintea. Prin urmare aceasta este ascunsă de el şi de alţii.

Acum putem interpreta înţelesul muncii grele, despre care se spune că fi fost „Înlocuirea muncii bărbaţilor cu munca femeilor.” „Munca bărbaţilor” înseamnă că deja este Gever (bărbat), că poate LeHitgaber (birui) răul şi să se angajeze în Tora şi Mitzvot în acţiune. Aşadar, ce să facă atunci când este deja numit „un om,” însemnând un om de război, care se poate lupta cu răul său în acţiune? Acum este momentul pentru ca el să îşi înceapă munca în al doilea discernământ, însemnând în ceea ce este ascuns, care este intenţia. Cu alte cuvinte, de acum înainte, ar trebui să îşi direcţioneze toate acţiunile ca să fie pentru a dărui mulţumire Creatorului şi nu pentru propiul beneficiu.

Şi ce au făcut egiptenii atunci când au văzut că este un om care poate să iasă din conducerea lor şi să intre în sfinţenie? Au schimbat munca şi i-au dat lui munca femeilor. Asta înseamnă că toată munca lor era munca femeilor, aceasta este, egiptenii i-au făcut să gândească, „cine are nevoie de intenţii? Acţiunile sunt ceea ce contează, şi aici, în acţiuni, vei avea succes, aşa cum poţi vedea, eşti un bărbat şi poţi birui răul din tine şi te poţi angaja în Tora şi Mitzvot în fiecare detaliu şi precizie, şi trebuie să depui toate eforturile în a fi mai meticulos în Tora şi Mitzvot.

„Totuşi, nu trebuie să te angajezi în intenţii!” Munca nu este pentru tine, ci numai pentru cei puţini aleşi. Dacă începi cu munca dăruirii, însemnând să observi că trebuie să îndrepţi totul spre a fi pentru a dărui, nu vei avea energia să fii atât de meticulos în acţiunile descoperite, unde nu te vei înşela deoarece vezi ceea ce faci. De aceea, acolo este unde te poţi extinde în fiecare detaliu şi precizie a acţiunilor tale.

Dar cu privire la intenţii, nu ai nici un test real. Aşadar, te sfătuim pentru binele tău, şi nu te gândi, Doamne fereşte, că vrem să te deviem de la munca sfântă. Din contră, noi vrem ca tu să urci în nivelele sfinţeniei.”

Aceasta se numeşte, „Înlocuirea muncii bărbatului cu munca femeii.” Acolo unde ar fi putut face muncă ce aparţine omului, ei au explicat poporului Israel că ar fi mai bine pentru ei să facă munca femeilor, adică ceea ce le aparţine femeilor.

„Şi munca femeilor cu munca bărbaţilor” înseamnă că acei oameni nu au puterea să biruiască. Dimpotrivă, „Ei sunt plăpânzi precum femeile,” însemnând că erau slabi în a respecta Tora şi Mitzvot şi nu au avut puterea de a respecta şi a observa Mitzvot, chiar şi în forma descoperită, care se numeşte „numai în acţiune.” Şi toată munca biruirii era numai pentru acţiuni, nu pentru intenţii.

Egiptenii au venit la ei şi i-au făcut să gândească, „Nu vrem să vă întrerupem munca voastră sfântă. Din contră, vrem să fiţi adevăraţi servitori ai Creatorului. Cu alte cuvinte, vedem că îţi doreşti să serveşti în munca sfântă, aşa că te sfătuim că cel mai important lucru nu este acţiunea; este intenţia. De aceea, în loc să te lupţi să biruieşti acţiunea, obișnuindu-te să îţi răzbeşti corpul, să mai studiezi încă o oră sau să te rogi pentru încă o jumătate de oră încercând să răspunzi „Binecuvântat este El,’ şi ‚Binecuvântat fie numele Său,” şi ‘Binecuvântat fie numele Lui,’ sau ‘Amen,’ fără să mai menţionăm la mijlocul repetării cantorului. Cui îi trebuie?

Principalul scop este pentru Creator. Acolo trebuie să îţi concentrezi toate eforturile. De ce să îţi iroseşti puterea pe lucruri de prisos? Întra-devăr, Halacha (legea religioasă) spune că trebuie să respecţi toate lucrurile mărunte, dar această muncă nu este pentru tine, este muncă pentru femei. Trebuie să te angajezi în munca bărbaţilor. Faptul că vrei să te angajezi numai în acţiuni este de ruşine pentru tine. Ar trebui să te concentrezi în primul rând pe intentie, adică să foloseşti fiecare picătură de energie pe care o ai ca totul să fie pentru Creator. Vrem contrariul – să te ridici pe scara sfinţeniei şi să atingi perfecţiunea, însemnând că toate acţiunile tale vor fi numai pentru a dărui satisfacţie Creatorului.

Şi din moment ce erau la nivelul denumit “femei” şi tot nu aveau puterea de a dărui, nici măcar în partea acţiunii – considerându-se ca fiind plăpânzi precum femeile, egiptenii i-au făcut să vadă că lucrul inportant este să urmărească Lishma (pentru numele Ei). Prin asta, egiptenii s-au asigurat că nu vor avea puterea să continue şi să câştige în munca sfântă.

Este precum a spus Maimonides când a scris (Hilchot Teshuva [Legile Mântuirii], Parasha nr. 10), “Înţelepţii au spus, ‘Cineva trebuie să  se angajeze mereu în Tora, chiar şi în Lo Lishma (nu pentru numele Ei).’ De aceea, când sunt învăţaţi cei mici, femeile, şi cei analfabeţi în general, ei trebuie învăţaţi să lucreze din frică sau pentru a primi recompensă. Când vor acumula cunoaştere, şi vor dobândi multă înţelepciune, li se va arăta secretul puţin câte puţin, şi se pot obişnui cu asta cu uşurinţă, până când o obţin şi Îl cunosc şi Îl servesc din dragoste.”

Egiptenii i-au sfătuit pe cei care erau sub discernământul de femei să nu urmeze cuvintele lui Maimonide. Din contră, chiar dacă erau la nivelul de femeie, şi de prunci, ei i-au făcut să înţeleagă că trebuie să se apuce imediat de muncă urmărind Lishma. Prin asta, egiptenii s-au asigurat că vor rămâne în domeniul lor, în afara Kedusha (sanctitate).

Aşadar, aceasta se numeşte “muncă grea,” precum Rabi Şmuel Bar Nahmany a interpretat, “BaParech (cu trudă) înseamnă BePricha (fragil/casant).” Şi RASHI a interpretat, “În fărămiţare şi spargere a corpului şi în strâmtoare.” Motivul este că atunci când se înlocuieşte munca bărbatului cu munca femeii, şi munca femeii cu munca bărbatului, va fi aşa cum am explicat, pentru că munca bărbatului a fost să răzbească şi să avanseze şi să caute intenţia Lishma, dar ei i-au slăbit în această muncă deoarece egiptenii au rezistat muncii acesteia. Aşadar, în afară de munca de a birui pentru a urmări să dăruiască, ei au avut mai multă muncă în aceea că egiptenii i-au făcut să creadă că toată această muncă era de prisos, că munca dăruirii nu li se potriveşte lor, ci numai celor puţini, aleşi.

Aceasta se numeşte “muncă îndoită”: 1) efortul de a avea intenţia pentru a dărui, şi 2) să se lupte cu ei şi să spună că nu este adevărat, că vor fi capabili să obţină Lishma, şi nu precum au spus egiptenii, că ar trebui să facă treaba femeilor. Şi asta a fost toată intenţia egiptenilor, de a-i împiedica să se apropie de munca de a dărui.

De asemenea, au înlocuit munca bărbaţilor cu cea a femeilor, care, aşa cum am spus, este zadarnică, deoarece este vorba de respectarea Torei şi a Mitzvot numai în acţiuni. Asta înseamnă că întregul lor război împotriva înclinaţiei este numai pentru acţiuni, şi nu precum a spus Maimonides, munca femeilor ar trebui să fie numai de a face lucruri şi nu de a le învăța că trebuie să aibă ca scop Lishma.

De aceea, când egiptenii au venit şi le-au spus că trebuie să facă munca bărbaţilor, adică cu scopul de a dărui, asta a fost o muncă grea pentru ei: 1) În ceea ce privește Lishma eşti total incapabil de ea. 2) Depășirea corpului şi respectarea Mitzvot practice era mai grea pentru ei înainte ca gândurile străine ale egiptenilor să vină şi să-i facă să creadă că actul Mitzvot fără intenţie este complet fără valoare şi degradează importanţa Torei şi a Mitzvot în Lo Lishma. Aşadar, acum prin egipteni, munca în forma femeilor a fost degradată, şi asta le-a pricinuit o muncă grea, aşa cum s-a spus că este ruperea corpului şi a mijlocului.

Rezultă din cele de mai sus că sunt trei înţelesuri ale cuvântului Perech (trudă/muncă grea), totuşi nu este nicio contradicţie între o interpretare şi alta. Dimpotivă, toate cele trei lucruri erau acolo, şi fiecare interpretată conform cu propria ei problemă:

1. În prima interpretare a Parech, Rabi Elazar spune că este “în Pe Rach (gură moale).”
2. Rabi Shmuel Bar Nahmany a spus “In Pericha,” ceea ce înseamnă spargere.
3. Rabi Shmuel Bar Nahmany, “Rabi Yonatan a spus, ‘Au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii, şi munca femeii cu munca bărbatului.’”

Totuşi, toţi au interpretat munca grea ca Pericha (fragilă), însemnând spargerea corpului. Şi motivul pentru care era muncă grea până în punctul în care au numit această muncă, “Munca ce sparge corpul şi mijlocul” este că au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii şi munca femeii cu munca bărbatului. Asta le-a făcut munca grea.

Şi totuşi, de ce au ascultat părerile egiptenilor? Pentru că au vorbit cu Israel cu Peh Rach (o gură moale), însemnând că gândurile egiptenilor au venit la Israel cu o gură moale. Adică, tot ceea ce le-au spus să facă nu a fost ca să îi întoarcă de la a-l servi pe Creator, Doamne fereşte. Din contră, au vrut să îi conducă, să meargă pe calea Creatorului cu succes, încât să nu piardă timpul degeaba, adică să nu vadă nici un progres în munca sfântă. Şi din moment ce li s-a vorbit cu o gură moale, le-a fost greu să biruiască aceste gânduri.

Asta implică faptul că atunci când spune că au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii, explică de ce i-au ascultat pe egipteni. Răspunsul este, din cauza Perech – pe care au vorbit-o lui Israel cu Pe Rach (gură moale). Aşadar, pentru cele două motive de mai sus au ajuns să lucreze munca cea grea, aşa cum Rabi Shmuel Bar Nahmany spune, Perech înseamnă munca a Pericha (spargerii), care este munca ce sparge corpul.

În consecinţă, trebuie să înţelegem de ce nu este suficient pentru poporul lui Israel că Creatorul i-a scos din Egipt, din sclavie pentru a se putea angaja în Tora şi Mitzvot, fiecare conform cu dobândirea sa, şi Klipa Egiptului nu a avut puterea să le reziste muncii.

Într-adevăr, cât de măreţ este miracolul şi cine poate aprecia importanţa chestiunii? Când o persoană consideră cantitatea de suferinţă şi chin pe care o simte  când este în exil sub robia lui Faraon, Regele Egiptului, şi în măsura întunericului a Pithom şi Ramses pe care ea şi-o asumă în inima sa, pe care o construiesc. Şi acum, porţile Klipa Egiptului au fost deschise înaintea lor toate odată şi au ajuns sub autoritatea lor proprie. Asta înseamnă că acum erau liberi să se angajeze în Tora şi Mitzvot cum au dorit, fără nicio întrerupere. Ce plăcere şi încântare îi face persoanei când compară timpul întunericului cu timpul iluminării. Este aşa cum se spune, “El care separă între lumină şi întuneric.”

Conform cu cele de mai sus, ar trebui să înţelegem necesitatea de a şti că numai Creatorul îi eliberează din poverile egiptenilor, aşa cum este scris, “Când te voi scoate afară, o să fac ceva pentru tine ca să îţi arăt că Eu sunt cel ce te-a scos din Egipt, aşa cum este scris, ‘Că eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos afară de sub povara egiptenilor.’”

Acest lucru, este acela că trebuie mereu să ne amintim scopul pe care trebuie să îl atingem. Şi, deoarece scopul creaţiei este să facă bine creaţiei Sale, scopul nostru este să primim încântarea şi plăcerea pe care le-a gândit a ni le da. Dar pentru scopul creaţiei, denumit Dvekut (adeziune), care este despre echivalenţă de formă, trebuie să muncim să obţinem vasele de dăruire.

Totuşi, aceasta este numai corecţia creaţiei; nu este întregul. Întregul înseamnă să îl cunoşti pe Creator, cunoscând şi dobândind Tora, care se numeşte “numele Creatorului.”

În conformitate, nu este suficient că avem deja forţa să respectăm Tora şi Mitzvot fără nicio întrerupere, căci asta este numai o corecţie, nu scopul complet. Scopul complet  este să obţinem cunoaşterea Torei, precum în, “Tora, Israel şi Creatorul sunt una.” De aceea înţelepţii noştri au spus, “Aceasta este ceea ce a spus Creatorul lui Israel, ‘Şi vei şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos,’ Eu şi nu un mesager.” Asta înseamnă că fiecare va ajunge să-L cunoască pe Creator, şi asta se numeşte “Tora,” numele Creatorului.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Importanţa rugăciunii celor mulţi

Articolul Nr.7, 1985-86

Este scris în Zohar, VaYishslach [Și Iacob a Trimis], ( p13. Articol 45 în Comentariul Sulam), “Vino și vezi. Rabbi Shimon a spus, ‘ O rugăciune a celor mulți se ridică înaintea Creatorului și Creatorul se încoronează cu acea rugăciune deoarece se ridică în câteva maniere: Unul cere Hassadim [grație], altul Gevurot [putere], și altul Rachamim [milă]. Este compusă din câteva părți – linia dreaptă, linia stângă, și linia mijlocie. Și pentru că este compusă din câteva părți și stiluri, devine o coroană și este pusă pe capul Celui Drept care există pentru totdeauna, însemnând Yesod, care împărtășește toate salvările la Nukva, iar de la ea tuturor. Și vino și vezi, Iacov e compus din toate trei liniile, de aceea Creatorul a vrut rugăciunea lui, pentru că era în completă desăvârșire – a celor trei linii, precum o rugăciune a celor mulți. De aceea, este scris, “Atunci Iacov a fost foarte temător și abătut,’ din moment ce Creatorul a procedat în acest fel pentru el, așa încât el să se poată ruga deoarece El dorește rugăciunea lui.”

Vedem în cuvintele din Zohar că interpretează o rugăciune a celor mulți ca a unei singure persoane, spunând că Iacov e compus din cele trei lini. Dar în toate locurile unde scrie despre o rugăciune a celor mulți, literar înseamnă că se roaga mai mulți, așa cum înțelepții noștri au spus ( Berachot, p 8a), “Rabbi Yochanan a spus în numele lui Rabbi Shimon Bar Yochai, ‘De ce este scris, ‘Și eu, rugăciunea mea este o vreme de bună voință către Tine, O Doamne.” Când este un timp de bună voință? Când mulți se roagă.

Aceasta înseamnă că mai mulți se roagă împreună, literar. De asemenea, ar trebui să înțelegem ce spune Zohar, că “O coroană este așezată pe capul Celui Drept care trăiește etern.”Ce înseamnă că devine o coroană pe cap? O coroană înseamnă coroana regelui, precum coroana de domnie. Și ce înseamnă că coroana de pe capul său este făcută din rugăciune? Ce ne face să înțelegem importanța și măreția unei rugăciuni? Întrucât el dorește să ne reveleze importanța rugăciunii, el ne spune, “să știți că coroana regelui este făcută de rugăciune.”

Este spus că este numită Yesod și asta îi dă toată mântuirea Nukvei, și de la ea tuturor oamenilor. Ar trebui să înțelegem de ce coroana este făcută special pe Yesod, din moment ce este știut că ne rugăm la Ein Sof, așa că ce înseamnă că o rugăciune a celor mulți devine o coroană specific pe Yesod? Și totuși de ce spune că Yesod împărtășește Nukvei, și de la Nukva către toți oamenii?

Baal HaSulam a explicat chestiunea rugăciunii celor mulți că o persoană ce se roagă pentru cei mulți, aceasta este numită “o rugăciune a celor mulți.” Din acest motiv o rugăciune a celor mulți este numită  “un timp de voie bună.”

Când o persoană se roagă pentru ea însăși, ea a calominiat și se întreabă dacă rugăciunea sa merită cu adevărat acceptare. Dar când se roagă pentru toți, devine irelevant să o examinăm și să vedem dacă este merituoasă astfel încât rugăciunii sale să i se răspundă, deoarece ea nu cere nimic pentru ea însăși, ci doar pentru toți ceilalți.

Din acest motiv a fost spus că o rugăciune a celor mulți este numită “un timp de bunăvoință, iar rugăciunea lui primește răspuns. Și în acord cu ce este explicat în câteva locuri în Comentariul Scării, o rugăciune a celor mulți se raportează la Malchut, care este numită “adunarea lui Israel” sau “Sfânta Divinitate.” Este numită “cei mulți” pentru că ea conține toate sufletele. Și, deoarece Divinitatea este în exil, noi întrebăm despre exilul Divinității, care este uneori numit “Divinitate în pulbere,” din moment ce toate acele nume ne indica conținutul scopului creației, care este de a face bine creaturilor Sale.

Este cunoscut că pentru ca El să dezvăluie perfecțiunea faptelor Sale, a fost mai întâi restricție. Aceasta înseamnă că într-un loc unde este doar un Kli numit, “primire în vederea primirii,” încântarea superioară va fi ascunsă de acel loc. Abundența vine doar într-un loc unde este posibil să țintești în ordinea dăruirii. Și deoarece prin natură omul este născut doar să primească, în acel loc pe care el îl vede, primitorul său, – numit “dragoste de sine”-  nu poate primi. În schimb el trebuie să facă totul pentru Divinitate, însemnând pentru Malchut, fiindcă numai prin aceasta  Gloria Sa va apărea în Malchut. Aceasta este așa, deoarece, doar când Creatorul poate apărea celor de jos, Gloria Sa va fi văzută. A fost scris că locul unde Shochen [locuitor] apare este numit Shechina [“de locuit,” dar, de asemenea și “Divinitate”].

 Aceasta este numită, “Fie ca numele Său să fie mărit și sanctificat,” deoarece numele Creatorului, care este intitulat, Binele care face bine”, apare în lume. Aceasta este așa deoarece fiecare obține scopul creației numit, “să facă bine creațiilor Sale,” deoarece acum este un Kli care este potrivit pentru recepție, având intenția de dăruire, numită Dvekut [adeziune] cu Creatorul.

Fiindcă prin natura lor, creaturile au doar primire în vederea primirii, și deoarece ele nu pot munci în ordinea dăruirii fără să își depășească natura, ele pricinuiesc ca Malchut să rămână în țărână, însemnând că ele nu pot vedea meritul ei. Aceasta înseamnă că ele nu pot vedea ceea ce ea poate primi de la Creator deoarece totul este ascuns datorită restricției.

Oricum ar fi, avem nevoie de introspecție. Asta este, noi ar trebui să credem ceea ce înțelepții noștri ne spun, că toate plăcerile din satisfacerile corporale sunt doar o lumânare mică comparată cu plăcerile care există în spiritualitate. După cum este scris în Comentariul Scării (“Introducere la Cartea Zohar,” p 173), “ Acesta este sensul spargerii vaselor care a precedat crearea lumii. Prin spargerea vaselor Kedusha [sfințenie] și căderea lor în lumile separate BYA, scântei sfinte au căzut împreună cu ele în Klipot [scoarțe], de unde au rezultat plăcerile și iubirea de orice fel din domeniul Klipot, care le-a dat mai departe pentru recepția și încântarea omului.”

Asadar, urmează că majoritatea plăcerilor sunt în Kedusha, în timp ce noi vedem contrariul, că în corporalitate fiecare vede lucruri care pot fi încântătoare. Dar în munca grea în Tora și Mitzvot [comandamente] , este imposibil să spui unei persoane să se angajeze în Tora și Mitzvot fără să îi promiți o recompensă pentru muncă. Aceasta este așa pentru că în timp ce cineva se angajează în respectarea Mitzvot, găsește această muncă complet lipsită de gust, dar când îi este promisă o recompensă, iar ea crede, atunci poate să lucreze în Tora și Mitzvot pentru că va fi răsplătită.

Aceasta nu este așa atunci când se angajează în lucruri corporale precum ar fi mâncatul, băutul, banii, onoarea,etc.. O persoană nu întreaba, “De ce trebuie să am de-a face cu aceste chestiuni lumești?” din moment ce, cineva simte plăcere, nu întreabă despre scopul primirii satisfacției. Tot ce poate gândi în timp ce primește plăcerea este cum poate intensifica plăcerea în cantitate și calitate. Doamne ferește ca cineva să contemple chestiunea primirii plăcerii, însemnând, “De ce am nevoie să primesc plăcere?”

Uneori, o persoană primește plăcere de la ceva pentru care nu a plătit nimic. Deși îi dă multă plăcere, întrebarea apare totuși în ea, “Care este scopul acestei plăceri?” De exemplu, o plăcere care nu costă nici un ban este plăcerea de a te odihni. Nu este nevoie să cumperi această plăcere, pentru că cineva o primește gratis. Totuși, de multe ori o persoană se întreabă pe sine, “Ce am de câștigat bucurându-mă de acest repaus?”

Dar, când o persoană experimentează veritabila încântare și plăcere, scopul acestei încântări nu o preocupă niciodată. Și, dacă totuși se întâmplă că ar trebui să contemple scopul acestei plăceri, că ea se bucură acum, este un semn că plăcerea pe care ea o simte nu este o plăcere adevărată, deoarece ea poate contempla scopul acesteia. Acesta este un semn că există o deficiență în acea plăcere, și unde este o deficiență, este loc de a contempla un scop diferit de ceea ce ea simte acum.

Din cele de mai sus, urmează că majoritatea gustului bun și plăcerii în viață sunt găsite în Tora și Mitzvot, pentru că aici este locul unde este depozitată lumina superioară. Este scris despre aceasta în Comentariul Sulam (“Introducere la Cartea Zohar, p 242, “Viziunea Scării,” Paragraful 1), “Când cineva este recompensat cu ascultarea vocii cuvântului Său, cele 613 Mitzvot devin Pekudin, de la cuvântul Pikadon [depozit]. Aceasta este așa deoarece sunt 613 Mitzvot, și în fiecare Mitzva o lumină a unui grad unic este depozitată, și corespunde unui organ unic din cele 613 organe și tendoane ale sufletului și corpului. Urmează că, în timp ce se efectuează Mitzva cineva extinde în organul corespunzător al sufletului și corpului său gradul luminii care aparține acelui organ și tendon. Aceasta este considerată Panim [față] a Mitzvot.”

Urmează că prin respectarea Mitzvot și Tora, scopul creației – să facă bine creațiilor Sale – devine revelat. Oricum ar fi, el spune în Comentariul Sulam că aceasta vine special după ce, cineva este recompensat cu păstrarea Tora și Mitzvot în forma “Ascultând vocea cuvântului Său.” Dar, când păstrează Tora și Mitzvot în forma “Aceea împlinește cuvântul Său,” înainte ca ei să fie recompensați cu ascultarea, Mitzvot sunt numite Eitin [indicii/sfaturi], și ei sunt priviți ca Achor [spate/posterior]. Înseamnă că lumina superioară care aparține acelei Mitzva încă nu strălucește , iar acestea sunt privite ca sfaturi prin care să vină la lumina Panim, care aparține acelei Mitzva.

Și toată munca și încleștarea de care persoana are nevoie pentru a-și depăși dorința și gândul care o împiedică să meargă pe calea adevărului, se aplică când ea este în Achoraim [spate] , în forma “Aceea desăvârșește cuvântul Său.” Aceasta este așa pentru că în acea stare, ea încă nu poate simți lumina superioară care este îmbrăcată în Tora și Mitzvot. De aceea, ea face orice crede că este un mare privilegiu de a fi recompensată cu angajarea în Tora și Mitzvot, chiar și atunci când ea nu îi simte importanța, dar face totul cu credință deasupra rațiunii, deoarece acesta este scopul omului – să atinga Dvekut cu Creatorul – și face orice ca să îl atingă. Ca rezultat, ea cercetează totul și face eforturi mari oriunde este posibil, iar singura sa intenție este să dobândească perfecțiunea.

Și ea vede că după toate eforturile și căutările, când ea dorește să depășească piedicile care stau împotriva sa, încă stă pe dinafară, deoarece Dvekut înseamnă echivalența de forma, iar ea încă nu s-a mutat un pas de lângă dragostea de sine care este un act opus față de Dvekut cu Creatorul. În acea stare, ea merge să se roage Creatorului să o lumineze astfel încât să poată ridica Divinitatea din țărână. Aceasta înseamnă că împărația cerului – așa cum apare omului atunci când vrea să lucreze doar pentru ea, să dezvăluie gloria cerului în lume – are gust de praf în acea stare. Iar ea vede că toți sunt ca ea, nerespectoși față de gloria cerului deoarece ei nu îi pot aprecia importanța. Aceasta este numită “rugăciunea celor mulți” însemnând că ea se roagă pentru colectiv.

Două discernăminte trebuie făcute: 1) Malchut este numit “mulți” deoarece ea conține toate sufletele. 2) O rugăciune a celor mulți, atunci când se roagă pentru colectiv, înseamnă că, colectivul va fi recompensat cu importanța Tora și Mitzvot, vor fi recompensați cu 613 depozite în care lumina superioară strălucește în fiecare Mitzva.

Urmează că la sfârșitul zilei, cele două discernăminte a “celor mulți” devin unul. Aceasta înseamnă că ea se roagă pentru ca, colectivul să fie recompensat, pentru ca măreția și importanța Malchut – care este numită “mulți” – să fie văzută, iar aceasta se petrece când fiecare este recompensat cu vasele de dăruire. La acel timp, cele 613 Mitzvot vor fi revelate, precum “Ascultând vocea cuvântului Său,” în acel timp cele 613 Mitzvot numindu-se 613 depozite.

Cele menționate mai sus înseamnă că o rugăciune a celor mulți nu este respinsă când cineva se roagă pentru colectiv. Colectivul este numit  “întregul Israel,” și tot colectivul este numit “Sfânta Divinitate.” Și din moment ce colectivul este compus din câteva discernăminte, Zohar spune că motivul pentru care rugăciunea celor mulți este acceptată este pentru că există întregime în acesta. Scrie, “Și Creatorul se încoronează cu rugăciunea deoarece se ridică în câteva feluri, deoarece cineva cere Hassadim, altcineva Gevurot, iar altul Rachamim.”

Ar trebui să înțelegem de ce o rugăciune trebuie să conțină toate acestea. Regula este că toate discernămintele pe care le înțelegem în spiritualitate sunt revelații care ar trebui dezvăluite cu scopul corecției celor inferiori. Urmează că, chestiunea celor trei linii despre care spunem – acea perfecțiune înseamnă că cele trei linii sunt revelate acolo- înseamnă că Creatorul dorește să dea celor inferiori  abundența așa încât ei să o folosească și să nu fie niciun defect acolo. Aceasta nu este așa cum a fost în lumea Nekudim unde s-a petrecut spargerea vaselor deoarece nu a fost o corecție a trei lini, după cum spune sfântul Ari.

Cu alte cuvinte, când cel superior dăruiește ceva abundență celui inferior, dorește ca abundența pe care cel inferior o primește să îl beneficieze pe acesta. Dar dacă Kli-ul unde abundența ar trebui să meargă este imperfect, tot darul va merge la cei exteriori. Aceasta este problema cu spargerea vaselor – abundența a ieșit afară din Kedusha [sfințenie]. Pentru acest motiv abundența nu este vărsată afară celor inferiori, și se consideră că rugăciunea nu a fost acceptată.

Și aici intervine problema corecției liniilor în colectiv. Înseamnă că cei mulți care sunt Malchut, sunt alcătuiți din colectiv. Cu alte cuvinte, există o corecție numită “trei linii,” prin care abundența rămâne în Kedusha și nu merge la cei exteriori. De aceea, o asemenea rugăciune poate fi acceptată, însemnând că îi poate fi dată abundența.

Zohar interpretează despre aceasta, “Deoarece Iacob era compus din trei linii,” din moment ce Iacob este numit “linia mijlocie,” care include linia stângă și linia dreaptă. De aceea, Creatorul a vrut rugăciunea lui, deoarece este în completă desăvârșire, continând toate trei liniile, precum rugăciunea celor mulți. Cu alte cuvinte, nu sunt întârzieri de partea Creatorului în împărțirea abundenței dedesubt, deoarece voința Sa este să beneficieze creațiile Sale. Oricum ar fi, El așteaptă ca vasele de primire să fie potrivite pentru recepție.

De aceea, când există un Kli potrivit de partea celor inferiori – însemnând că rugăciunea este Kli-ul potrivit pentru recepție- trebuie să fie sub condiția ca abundența să nu fie pierdută, însemnând că abundența nu va merge la cei exteriori, la Klipot. Din acest motiv este o corecție în Kli de Malchut, ca ea trebuie să transfere abundența celor inferiori, iar această corecție se numește, “corecția liniilor.”

Acum vom explica restul cuvintelor din Zohar, despre care am întrebat ce este spus. Este scris, “Și, deoarece este compus din câteva părți și categorii, devine o coroană și este pusă pe capul Celor Drepți care trăiesc pentru totdeauna, însemnând Yesod care împărtășește toată salvarea la Nukva, iar de la ea întregului public.

Am întrebat, “Dar nu ne rugăm  la Ein Sof?” Așadar, ce înseamnă că rugăciunea celor mulți devine o coroană specific peste Yesod? Chestiunea este că ordinea împărtășirii abundenței care vine la Malchut este numit Yesod. Aceasta înseamnă că primele nouă Sefirot dau esența lor Yesod-ului, iar el este numit “tot.”

Urmează că noi mereu vorbim din perspectiva dăruitorului și a primitorului abundenței care este numit Malchut. De aceea, de vreme ce Emanatorul dorește să dăruiască și așteaptă pe cei inferiori să dea vasele potrivite pentru recepția abundenței, când se ridică rugăciunile – cînd rugăciunile sunt aranjate într-un asemenea fel care este potrivit pentru acceptare –  ei sunt numiți “Kli pentru primirea abundenței.” Urmează, că, Kli-ul se ridică la dăruitor, și deoarece dăruitorul general este Yesod, se consideră că rugăciunea se ridică la Yesod.

Prin urmare, aceasta urmează regula, “Actul de jos trezește actul de sus.” Înseamnă că deasupra trezirii celor inferiori, care doresc să se aducă aproape de Creator și să fie recompensați cu Dvekut cu Creatorul, ei cer ajutorul Creatorului. Este precum au spus înțelepții noștri, “Cel care vine să fie purificat este ajutat” (Zohar, Noe, p 23, și în Comentariul Sulam, Paragraf  63). Dacă o persoană vine să se purifice, este ajutată cu un suflet sfânt și este purificată, sanctificată, și este numită “sfântă.”

De aceea, vedem că atunci când un om dorește să își îmbunătățească acțiunile sale, el provoacă un Zivug deasupra, prin care abundența este vărsată dedesubt. Aceasta se numește a ridica MAN, însemnând să cauzeze o deficiență deasupra. Dar, ar trebui să înțelegem cum trebuie să spunem că cei inferiori provoacă o deficiență deasupra. Și ar trebui, de asemenea, să știm înțelesul “deficienței.” Este știut că un Kli este numit “o deficiență” însemnând că dacă este o deficiență, există loc să plaseze umplerea acolo și să umple deficiența.

Nu există întârzieri în dăruire de partea Emanatorului, pentru că dorința Sa este să facă bine. Motivul pentru care noi vedem că există ascundere a luminii este pentru că cei inferiori nu au Kelim pentru a primi abundența. De aceea, când cel inferior se trezește să se purifice dar îi lipsește puterea, el cere Creatorului să îl ajute. Apoi această deficiență se ridică, așa încât cel superior are un Kli pentru a da abundența, și aceasta se numește a ridica MAN.

Urmează, că atunci când rugăciunea, care este o deficiență –ceea ce caută cel inferior pentru ca deficiența sa să fie satisfăcută – se ridică la dăruitor, și dăruitorul este numit Yesod, care dăruiește peste adunarea lui Israel, numită Malchut – devine o coroană pe capul Său. Aceasta este așa pentru că o coroană înseamnă Keter [coroană], indicând coroana Regelui, însemnând importanța regelui. Aceasta înseamnă că unde este revelare a luminii Sale, toți recunosc importanța Creatorului.

 Cu toate acestea, pe parcursul ascunderii feței, Divinitatea – locul unde apare Regele- este numită “exil” și “țărână.” Aceasta este așa deoarece, nici un gust nu este perceput în spiritualitate, dar Tora și Mitzvot par să aibă gust de praf pentru ei. Și toate acestea sunt deoarece, cei inferiori nu au Kelim pentru a primi abundența. Și  datorită acesteia, gloria Sa este profanată printre națiuni, însemnând că înainte ca o persoană să fie recompensată cu discernământul de a fi Evreu, ea este identică  națiunilor, după cum este știut că fiecare persoană este o lume mică și este compusă și din celelalte șaptezeci de națiuni, la fel de bine ca și din Israel.

Dar atunci, pe parcursul ascunderii, când abundența superioară nu poate apărea celor inferiori, deoarece ei nu posedă Kelim adecvate, orice iluminare li s-ar da, ea se duce la Klipot. Datorită acesteia, abundența superioară trebuie să fie ascunsă de ei. Aceasta este numită, “Coroana a căzut de pe capul nostru.” însemnând că importanța Creatorului este profanată.

Dar, când o persoană vine să se purifice, când dorește ca, Creatorul să o aducă mai aproape și să îi dea vas de dăruire prin care să fie recompensată cu Dvekut, toată abundența superioară care va fi revelată, va fi în vederea dăruirii. Cu alte cuvinte, ea dorește să i se dea putere de sus pentru a avea abilitatea de a fi mereu în Kedusha, care este Dvekut.

Apoi, o coroană este făcută din rugăciunea sa, coroana Regelui, din moment ce apoi este recunoscută importanța Regelui. Și acesta este înțelesul a ceea ce spune Zoharul, că rugăciunea “Devine o coroană și este plasată pe capul Celor Drepți care trăiesc pentru totdeauna, însemnând Yesod, care împărtășește toate salvările Nukvei, și de la ea întregului public.” Aceasta este așa deoarece prin rugăciune, abundența superioară este dată celor inferiori, în timp ce încântarea și plăcerea sunt revelate. Aceasta este numită “o coroană,” coroana Regelui, importanța Regelui.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Cine depune mărturie pentru o persoană ?

Articol Nr. 37, 1984/1985

Este scris în Zohar, Shoftim (Judecători) (şi în Comentariul Sulam p 8, Item 11), „Este o Mitzva (poruncă/faptă bună) să depui mărturie la curte pentru ca prietenul tău să nu piardă bani deoarece el nu depune mărturie. De aceea autorii cărţii Mishnah au spus, ‘Cine depune mărturie pentru o persoană? Zidurile casei sale.’

Ce înseamnă ‘Zidurile casei sale’? Acestea sunt zidurile inimii sale, aşa cum este scris, ‘Şi atunci Iezekiel şi-a întors faţa către perete.’ Autorii cărţii Mishnah au afirmat că asta îi învaţă că Iezekiel s-a rugat din pereţii inimii lui. Mai mult, toată familia lui depune mărturie pentru el. Familia sa sunt cele 248 de organe ale sale, deoarece corpul este numit ‘casă.’

“Aceasta este ceea ce au afirmat autorii Mishnah: ‘Un păcătos, păcatele lui sunt gravate în oasele sale. În acelaşi mod, un drept – meritele lui sunt gravate în oasele lui.’ Acesta este motivul pentru care David a spus, ‘Toate oasele mele vor mărturisi.’ Dar de ce sunt fărădelegile gravate în oase mai mult decât în carne, tendoane şi piele? Asta pentru că oasele sunt albe şi scrierea cu  negru este vizibilă numai peste alb. Este precum Tora, care este albă în interior, adică pergamentul, şi neagră din afară, adică cerneala. Negru şi alb sunt întuneric şi lumină. Şi mai mult, corpul este destinat să se ridice pe oasele sale, deoarece păcatele şi meritele sunt gravate în oasele sale. Dacă este recompensat, corpul se va ridica pe oasele sale. Dacă nu este recompensat, nu se va ridica, şi nu va renaşte din morţi. Acestea sunt de departe, cuvintele sale.

Ar trebui să înţelegem de ce Zoharul tălmăceşte că o persoană trebuie să depună mărturie înaintea unei curţi în aşa fel încât prietenul său să nu piardă bani. Aceasta se interpretează în munca pentru Creator. Aşadar, trebuie să înţelegem ce cere cineva, şi de la cine cere. Şi pentru ca să fie de încredere, persoana trebuie să depună mărturie.

În munca pentru Creator, persoana cere Creatorului să-i dea ceea ce îşi doreşte. Aşadar, pentru a arăta că acest argument este adevărat, nu ştie Creatorul dacă o persoană spune adevărul sau nu? Totuşi, dacă omul depune mărturie, atunci ştie că acest argument este adevărat. Mai mult, cum se poate avea încredere în cineva ca să depună mărturie pentru sine? Şi ar trebui de asemenea să înţelegem, de ce mărturia trebuie să fie din zidurile inimii lui, deoarece aduce dovada la înţelesul  „pereţii casei lui” din Iezekiel, „Şi atunci Iezekiel şi-a întors faţa la perete,” pe care noi o interpretăm ca „pereţii inimii lui.”

Aşadar mărturia unei persoane trebuie să fie din pereţii inimii lui. Totuşi se ştie mărturia trebuie să fie din gura lui, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Din gurile lor, nu din scrierile lor,” şi aici spune că ar fi trebuit să fie din zidurile inimii lui şi nu din gură.

Trebuie, de asemenea, să înţelegem de ce spune, „Asta au afirmat autorii Mishnah: ‘Unui păcătos, păcatele îi sunt gravate în oasele sale. Şi, de asemenea, unui drept, meritele îi sunt gravate în oase.’”

Dar sunt păcatele şi meritele gravate în oasele corporale? Cum este o materie spirituală, respectiv păcatele şi Mitzvot, gravată în oase? Şi este chiar mai dificil să înţelegem răspunsul lui, „Este aşa deoarece oasele sunt albe, şi o scriere neagră este vizibilă numai pe alb.”

De asemenea, ar trebui să înţelegem de ce spune, „Şi mai mult, corpul este destinat să se ridice pe oasele sale.” De ce în special, „Pe oasele lui.” Ceea ce înseamnă că dacă este sau nu înviat, depinde de oasele lui?

Ca să înţelegem cele de mai sus în muncă, trebuie să ne amintim cunoscuta regulă „Nu este lumină fără un Kli (vas),” adică este imposibil să primim vreo împlinire dacă nu este niciun gol sau deficienţă acolo, unde umplerea să poată intra. De exemplu, o persoană nu poate lua masa dacă nu-i este foame. Mai mult, cantitatea de plăcere pe care o persoană o poate avea din mâncare este măsurată de cantitatea de dorinţă pe care o are pentru mâncare.

Prin urmare, acolo unde cineva nu simte nicio lipsă, nu va simţi nicio plăcere, pe care ar putea să o primească, deoarece nu este loc pentru a primi vreo umplere. Aşadar, când vorbim de ordinea muncii, când o persoană începe să intre în muncă, adică doreşte să facă munca sfântă cu scopul de a dărui mulţumire Creatorului său, conform regulii mai sus menţionate, trebuie să aibă o nevoie pentru asta – să simtă că are nevoie să dăruiască Creatorului. Şi putem spune că are un Kli în măsura în care are nevoie să-i dăruiască Creatorului, adică atunci când doreşte să-i aducă mulţumire. Asta înseamnă că deja corpul este de acord să-i dăruiască Creatorului.

Şi pentru că omul se naşte cu dispoziţia de a primi şi nu a dărui, dacă cineva doreşte să se angajeze în dăruire, corpul cu siguranţă îi va opune rezistenţă. Şi dacă o persoană vrea să se angajeze în dăruire, adică are dorinţa de a obţine un asemenea Kli, şi un Kli înseamnă o dorinţă şi o deficienţă, atunci corpul imediat vine şi întreabă, „De ce vrei tu să schimbi dispoziţia cu care ai fost creat? Care este deficienţa care simţi că îţi lipseşte? Eşti sigur sută la sută că înţelegi că ai nevoie să lucrezi pentru a dărui? Priveşte cum face majoritatea munca sfinţeniei; nu sunt meticuloşi în ceea ce fac. Cu alte cuvinte, în angajarea lor în Tora sau Mitzvot, ei se asigură, în primul rând că actul va fi potrivit, cu toată exactitatea şi detaliile dar fără intenţie. Ei spun, ‘Noi cu siguranţă facem ceea ce putem.’ Ei nu acordă atenţie intenţiei deoarece ei spun că munca Lishma (pentru numele Ei) aparţine celor puţini aleşi, şi nu tuturor.”

Aşadar corpul, care vine şi pune întrebările sale, probabil că întreabă obiectiv. Şi deoarece nu i se dă un răspuns mulţumitor, nu-i permite unei persoane să aibă gânduri referitoare la dorinţa de a dărui, deoarece este adevărat, nu există lumină fără Kli. Cu alte cuvinte, “Dacă nu simţi nevoia de a te angaja în dăruire, de ce faci gălăgie?” Aşadar, mai întâi îi spune “Dă-mi această nevoie, dorinţa de a dărui, şi apoi vom vorbi.” Dar aşa cum am spus mai sus, nevoia pentru dorinţă trebuie să fie prezentă, adică ar suferi pentru că nu poate să dăruiască. Aşadar, deoarece nu are Kli, cu siguranţă nu i se dă lumina, adică umplerea.

De aceea, o persoană ar trebui să încerce să aibă o mare deficienţă pentru că este incapabilă să dăruiască Creatorului. Şi se ştie că o deficienţă este determinată de senzaţia de suferinţă pe care ea o simte din cauza deficienţei. Altminteri, deşi nu are ce cere, încă nu este considerată o deficienţă, deoarece o adevărată lipsă este măsurată de durerea pe care o simte pentru că nu are. Altfel, nu sunt decât vorbe goale.

Acum putem înţelege ceea ce înţelepţii noştrii au spus (Taanit, 2a), “‘Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să-L serveşti cu toată inima ta.’ Care este munca inimii? Este rugăciunea. Trebuie să înţelegem de ce au extins rugăciunea dincolo de înţelesul literar. De obicei, când cineva vrea ca o altă persoană să-i dea ceva, o roagă, verbal aşa cum este scris. ‘Căci Tu auzi rugăciunea fiecărei guri.’ Aşadar, de ce au spus ei că o rugăciune este denumită ‘munca din inimă’?”

Am spus că rugăciunea se numeşte “o deficienţă,” şi el vrea ca deficienţa să fie umplută. Şi totuşi, nu este simţită nicio deficienţă în gura unei persoane; dimpotrivă, toate senzaţiile omului sunt simţite în inimă. De aceea, dacă o persoană nu simte o lipsă în inimă, ceea ce rosteşte prin gura sa nu contează deloc, aşadar putem spune că are cu adevărat nevoie de ceea ce cere cu gura sa. Asta pentru că umplerea pe care ea o cere ar trebui să intre într-un loc al deficienţei, care este inima. De aceea înţelepţii noştri au spus că o rugăciune trebuie să fie din adâncul inimii, adică întreaga inimă va simţi lipsa a ceea ce el cere.

Se ştie că lumina şi Kliul sunt numite “deficienţă” şi “umplere” (sau “împlinire”). Noi atribuim lumina, care este umplerea, Creatorului, şi Kliul, care este lipsa, creaturilor. Aşadar, o persoană trebuie să pregătească Kliul astfel încât Creatorul să toarne acolo abundenţa, ori altfel nu va fi loc pentru aceasta. De aceea, când o persoană îi cere Creatorului să îl ajute în aşa fel încât să îşi îndrepte acţiunile spre dăruire, corpul vine şi îl întreabă, “De ce te rogi această rugăciune? Ce îţi lipseşte fără ea?”

Din acest motiv, trebuie să studiem şi să cercetăm cartea care discută despre necesitatea muncii dăruirii până când înţelegem şi simţim că dacă nu avem acest Kli, nu vom putea intra în Kedusha. Nu ar trebui să ne uităm la majoritatea, care spune că cel mai important lucru este actul şi în acea direcţie ar trebui să meargă toată energia, şi că actele Mitzvot şi demonstrarea Torei pe care o facem sunt suficiente pentru noi.

În schimb, trebuie să facă fiecare acţiune de Tora şi Mitzvot pentru a-l aduce la scopul de a dărui. Apoi, când a înţeleles complet cât de mult are nevoie a se angaja pentru a dărui, şi simte durere şi suferinţă pentru că nu are această forţă, se consideră că deja are pentru ce să se roage – pentru munca din inimă – deoarece inima simte ceea ce are nevoie.

Pentru o asemenea rugăciune vine răspunsul. Asta înseamnă că i se dă forţa de sus pentru ca el să poată avea tăria de a dărui, pentru că are lumina şi Kli-ul. Totuşi, ce poate să facă dacă, după toate eforturile sale, încă nu simte ca durere şi suferinţă lipsa de a nu fi capabil să dăruiască? Soluţia este să îi ceară Creatorului să îi dea Kli-ul denumit, „Lipsa de a nu simţi,” pentru că este inconştient, şi nu simte durerea de a nu putea să dăruiască.

Reiese că dacă poate regreta şi suferă deoarece nu are deficienţa, pentru că nu simte cât de departe este de Kedusha (sfinţenie), pentru că este complet pământean şi nu înţelege că viaţa pe care o trăieşte – dorind să îşi satisfacă nevoile corporale – nu este mai importantă decât a oricărui alt animal pe care îl vede, şi că dacă este atent cât se similar este cu ele, cu toate aspiraţiile lor, şi că singura diferenţă este şiretenia omului şi abilitatea sa de a-i exploata pe ceilalţi în timp ce animalele nu sunt atât de deştepte ca să facă acest lucru.

Uneori, chiar dacă vede că studiază Tora şi respectă Mitzvot, nu-şi poate aminti – în timp ce respectă Mitzvot sau studiază Tora – că ar trebui să obţină conexiunea cu Creatorul angajându-se în Tora şi Mitzvot. Este ca şi cum sunt lucruri separate faţă de el – Tora şi Mitzvot, un lucru, şi Creatorul altul.

Şi dacă regretă că nu are nici o senzaţie de deficienţă, că este precum animalele, aceasta se numeşte de asemenea, “munca în inimă”. Se numeşte “rugăciune.” Asta înseamnă că pentru această deficienţă, are deja un loc în care să primească împlinire de la Creator, să îi dea simţul deficienţei, care este Kli-ul pe care Creatorul îl umple cu o senzaţie.

Acum putem înţelege întrebarea, “de ce este rugăciunea în inimă şi nu în gură?” Este pentru că rugăciunea se numeşte, “o deficienţă,” şi nu se poate spune că are o deficienţă în gură. Mai degrabă, deficienţa este o senzaţie în inimă.

Acum să explicăm de ce am întrebat despre spusele lui că meritele şi păcatele sunt gravate în oase, şi dacă poate învia din oase sau nu. Zoharul compară oasele, care sunt albe, cu Tora, care este negru pe alb, iar albul este lumina.

Ar trebui să explicăm sensul că oasele sunt albe. De aceea atât meritele cât şi păcatele sunt scrise în ele, deoarece în ceea ce priveşte munca Creatorului, ar trebui să fie interpretat că o persoană ce se angajează în Tora şi Mitzvot este numită “os.” Partea primară a Torei şi a Mitzvot este considerată albă, fiindcă ceva ce nu are deficienţe este numit “alb.” Şi din moment ce nu este nimic de adăugat acţiunilor pe care persoana le face, căci este scris despre asta, “Să nu adaugi nici să nu sustragi,” angajarea sa în Tora este numită “oase.” Sunt albe pentru că meritele şi păcatele unei persoane sunt gravate în ele.

Totuşi, dacă o persoană îşi critică acţiunile – motivul pentru care el îşi construieşte fundaţia (motivul care îl determină să se angajeze în Tora şi Mitzvot, scopul din momentul în care face acţiunile) – şi încearcă să vadă dacă face aceste fapte cu adevărat pentru Creator, ca să dăruiască mulţumire Făuritorului său, atunci poate vedea adevărul: el se află în natura în care s-a născut, denumită “a primi pentru a primi,” şi nu vrea să se angajeze în Tora şi Mitzvot fără nici o recompensă.

Şi adevăratul motiv pentru care cineva nu poate ieşi din natura proprie este că nu vede nevoia pentru asta, în aşa fel încât să trebuiască să-şi schimbe natura care a fost imprimată în el, care este numită “dragostea de sine,” şi să îşi asume dragostea pentru ceilalţi pentru a dobândi dragostea pentru Creator. Asta pentru că persoana simte că este deficitar în dragostea pentru ceea ce îl înconjoară, adiccă familia îl va iubi, şi oamenii oraşului său, etc. Dar ce va obţine el din dragostea pentru Creator? De asemenea, ce va obţine el dacă îşi iubeşte prietenii? În definitiv, el ţine cont mereu de profitul legat de dragostea de sine. Aşadar, cum poate el ieşi din dragostea de sine?

Şi dacă se întreabă de ce respectă Tora şi Mitzvot în fapte, şi este chiar meticulos în exactitate şi detalii, atunci îşi spune că a primit credinţă prin educaţie. În educaţie, începi să ghidezi o persoană ca să se angajeze în Tora şi Mitzvot în Lo Lishma (nu pentru numele Ei), precum spune Maimonides (la sfârşitul Hilchot Teshuva (legile căinţei). Reiese că a ales să creadă în Creator, că va servi în munca cea sfântă, şi în schimb va fi recompensat în această lume şi în lumea următoare.

De aceea i se spune unei persoane că munca adevărată este să creadă în Creatorul care ne dă Tora şi Mitzvot ca să le respectăm, şi prin asta, vom obţine echivalenţa de formă, denumită “Dvekut (adeziune) cu Creatorul.” Asta înseamnă că persoana ar trebui să iasă din dragostea de sine şi să îşi asume dragostea pentru ceilalţi. Şi în măsura în care iese din dragostea pentru sine, poate fi recompenst cu credinţa completă. Altfel este separat, precum este scris în Comentariul Sulam. (“Introducere la Cartea Zohar,” p 138), “Este o lege că, creatura nu poate primi o daună de la El, căci acesta este o lipsă în gloria Sa aceea că, creatura îl perceape pe El ca făcând rău, lucru nepotrivit pentru perfectul Operator. Aşadar, când cineva se simte rău, pentru că a negat ghidarea Sa, şi Operatorul este ascuns, aceasta este cea mai mare pedeapsă în această lume.”

Dacă o persoană se autoanalizează, recunoaşte adevărul că Tora şi Mitzvot ar trebui să fie pentru Creator. Simte cât de îndepărtat este de adevăr, şi judecata îl duce la durere şi suferinţă de a merge mereu pe drumul greşit faţă de cel pe care ar fi numit “servitorul Creatorului.” Dimpotrivă, toată munca sa este de dragul său, ceea ce se numeşte “a munci pentru sine,” care este metoda tuturor animalelor, dar nu este adecvată pentru vorbitor.

Rezultă că prin aceste suferinţe, el primeşte un Kli, adică o deficienţă. Şi deoarece vede că este incapabil să iasă din dragostea de sine de unul singur, căci nu are puterea să meargă împotriva naturii, soluţia este să îi ceară ajutor Creatorului, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Cel ce vine să fie purificat este ajutat.” Prin urmare atunci are loc pentru a umple deficienţa deoarece nu este lumină fără Kli.

Asta ne aduce la întrebarea de mai înainte: „Ce poate face cineva dacă, fie şi înţelegând că merită să muncească pentru a dărui, încă nu are durerea şi suferinţa că nu are această capacitate? În acel caz, ar trebui să ştie că asta nu înseamnă că nu are credinţă completă în Creator, ci numai că nu năzuieşte să aibă intenţia pentru a dărui. El ar trebui să ştie că îi lipseşte credinţa întreagă, deoarece atunci când are credinţă întreagă în Creator, este o lege naturală că cel mic se anulează în faţa celui mare. Aşadar, dacă ar fi avut cu adevărat credinţa întreagă în Creator, ar fi fost anulat natural în faţa Creatorului, şi ar fi vrut să îl servească fără nici o recompensă.

Rezultă că nu este nici o deficienţă aici, căci nu poate izbuti peste natură. Dinpotrivă, este o lipsă de credinţă întreagă aici, deşi are credinţă. Această evidenţă a acesteia este că respectă Tora şi Mitzvot. Totuşi, nu este credinţă întreagă, aşa cum ar trebui.

Cu alte cuvinte, întreaga întregritate este că ei cred în măreţia Lui, şi dacă doreşte să cunoască dacă are credinţă întreagă, poate vedea cât de mult este dispus să muncească pentru a dărui şi cât de mult este anulat în faţa Creatorului. Aşadar, inabilitatea unei persoane de a munci pentru a dărui este deficienţa, dar este o mare deficienţă aici – că îi lipseşte credinţa întreagă – şi asta este principala.

Dar ce poate face, chiar dacă vede că îi lipseşte credinţa întreagă, că deficienţa încă nu îi aduce durere şi suferinţă pentru faptul că este în lipsă? Adevăratul motiv este acela că se uită la majoritatea, şi vede că sunt oameni importanţi, de influenţă şi statut, şi nu se pare că le lipseşte credinţa întreagă. Când vorbim de ei, spun că aceasta este numai pentru cei puţini, aleşi, aceasta este părerea lor bine cunoscută. Aceasta este marea partiţie, care devine o barieră pentru o persoană, oprindu-i progresul pe calea cea dreaptă.

Acesta este motivul pentru care avem nevoie de un mediu, însemnând un grup de oameni care sunt de părere că trebuie să obţină întreaga credinţă. Acesta este singurul motiv care poate salva o persoană de punctul de vedere al maselor. În acel timp, toţi îi întăresc pe toţi ceilalţi ca să tânjească să obţină întreaga credinţă, că poate dărui mulţumire pentru Creator, şi că asta va fi singura sa aspiraţie.

Totuşi, asta nu stabileşte soluţia pentru a obţine o deficienţă pentru întreaga credinţă. Dinpotrivă, trebuie să se silească în acţiuni mai mult decât este obişnuit atât cantitativ cât şi calitativ. Şi corpul cu siguranţă îi va rezista şi îl va întreba, „Cu ce este azi diferită de o altă zi?” Şi el va răspunde, „Mă imaginez ca un servitor al Creatorului, cum L-aş servi pe Creator dacă aş fi avut întreaga credinţă. Acesta este motivul pentru care vreau să Îl servesc în acelaşi fel ca şi cum aş fi fost recompensat cu întreaga credinţă.” Asta crează în el o deficienţă şi durerea de a nu avea credinţă întreagă, deoarece rezistenţa corpului îi cauzează o deficienţă şi durere pentru că nu are credinţă întreagă, deoarece rezistenţa corpului îl face să aibe o nevoie pentru toată credinţa. Dar asta este spus specific pentru acolo unde merge împotriva corpului său, în constrângere, când lucrează cu corpul nu conform cu dorinţa lui.

Prin urmare aceste două acţiuni, munca sa mai mult decât este obişnuit şi, rezistenţa corpului, îl face să aibe nevoie de întreaga credinţă. Numai atunci este format un Kli în el astfel încât apoi  lumina să se îmbrace în interiorul lui, deoarece acum are loc pentru rugăciune în inima lui, însemnând un loc al deficienţei. Şi apoi Creatorul, care aude rugăciunea, îi dă lumina credinţei prin care Îl poate servi pe Rege nu pentru a fi recompensat.

Acum putem înţelege ce am întrebat despre înţelesul meritelor şi păcatelor care au fost gravate în oasele corporale. „Oasele” se referă la miezul problemei („osul problemei” este o expresie în Ebraică), ce se referă la Tora şi Mitzvot pe care ei o respectă. Ni s-a dat aceasta ca să o respectăm în acţiuni, şi nu este nimic de adăugat la ea, aşa cum este scris, „Să nu adaugi sau să sustragi.”

Şi în aceste acţiuni, păcatele şi meritele sunt gravate, însemnând că dacă doreşte să meargă pe calea adevărului şi să-şi critice acţiunile – dacă sunt cu intenţia de a dărui sau nu – şi este un om care iubeşte adevărul şi nu este interesat de ceea ce fac alţii, ci vrea să ştie dacă se angajează în Tora şi Mitzvot Lishma (pentru numele Ei) sau este totul pentru el însuşi, atunci vede că este scufundat în dragostea de sine şi nu poate ieşi din ea de unul singur.

Apoi plânge după Creator ca să îl ajute să iasă afară din dragostea de sine şi să fie recompensat cu dragostea pentru ceilalţi şi dragostea pentru Creator, şi „Domnul este aproape de toţi cei ce Îl strigă, de cei ce îl strigă în adevăr.” De aceea este recompensat cu Dvekut (adeziune) cu Creatorul.

Prin urmare atunci, meritele sunt gravate în oasele lui, însemnând că Tora şi Mitzvot pe care le-a ţinut sunt numite „alb,” deoarece în ceea ce priveşte acţiunile, totul este alb, pozitiv, şi nu este nimic de adăugat la ele. Dar apoi, a cercetat şi a văzut că scopul nu era în ordine, şi că era întuneric peste ele, deoarece era separat şi nu avea Dvekut, denumit „echivalenţă de formă,” că va face totul cu scopul de a dărui. În schimb este condus de dragostea de sine.

Aşadar, are întuneric aşezat peste alb, care sunt oasele albe, aşa cum este scris în Zohar. Asta înseamnă că vede că este întuneric peste Tora şi Mitzvot pe care le făcea, că este separat de lumină, deoarece lumina vrea să dăruiască, în timp ce el face totul pentru a primi şi nu poate face nimic în afară de ceea ce priveşte dragostea de sine.

Rezultă că aceste oase însemnând Tora şi Mitzvot practice, sunt albe, ceea ce înseamnă că nu este nicio deficienţă în act care să necesite adaosuri. Dar prin critica pe care o pune peste alb, vede că este întuneric acolo. Şi dacă acordă atenţie spre a o îndrepta pentru că îi cauzează durere şi suferinţă că este în întuneric, şi se roagă la Creator ca să îl ajute şi să îl scape de dragostea de sine, prin asta, el este mai târziu recompensat cu a adera la Creator.

Asta se numeşte, “Un drept – meritele sale sunt gravate în oase,” însemnând că critica asupra oaselor albe i-a cauzat să fie recompensat cu învierea morţilor, deoarece “cei păcătoşi în timpul vieţilor lor sunt numiţi morţi,” căci sunt separaţi de Viaţa Vieţilor. Aşadar, când sunt recompensaţi cu adeziunea la Creator, se consideră că au fost recompensaţi cu învierea morţilor.

Dar, “Un păcătos, păcatele lui sunt gravate în oasele sale,” deoarece un păcătos este cineva care  este scufundat în dragostea de sine, şi un drept este numit “bun,” şi “bun” este numit “dăruire,” aşa cum este scris, “Inima mea se revarsă de lucruri bune; Eu spun, ‘Munca mea este pentru Rege.’” Cu alte cuvinte, ce este un lucru bun? Este când cineva spune, “Munca mea este pentru Rege,” însemnând că toate acţiunile sale sunt pentru Creator şi nu pentru sine.

De aceea, “Cel care are un ochi bun va fi binecuvântat.” Din acest motiv, aceşti oameni care au Tora şi Mitzvot practice, care sunt considerate miezul, că Tora şi Mitzvot au fost date de Creator pentru a fi respectate, acestea sunt numite “albe,” deoarece acţiunile nu au deficienţe, aşa cum este scris, “Să nu adaugi nici să sustragi.” Acesta este motivul pentru care oasele sale sunt albe.

“Păcatele sale sunt gravate în oasele sale,” care sunt albe, deoarece nu a criticat acţiunile sale, dacă sunt sau nu pentru a dărui. În schimb, a avut încredere în majoritate şi cum au respectat ei Tora şi Mitzvot. Şi ei au spus că munca pentru Creator este munca ce aparţine puţinilor aleşi, şi că nu toţi trebuie să apuce pe această cale de a fi îngrijoraţi ca munca sa să fie pentru a dărui.

Aceasta se numeşte “punctul de vedere al stăpânilor.” Dar “punctul de vedere al Torei” este diferit. Se ştie că “punctul de vedere al stăpânilor este diferit de punctul de vedere al Torei,” deoarece punctul de vedere al stăpânilor este că prin faptul că o persoană se angajează în Tora şi Mitzvot, posesiunile lui cresc şi se extind, deoarece devine proprietarul unei case mai mari. Cu alte cuvinte, tot ceea ce face se duce în dragostea de sine.

Dar punctul de vedere al Torei este aşa cum au spus înţelepţii noştri despre versul, “Când un om moare într-un cort.” Ei au spus, “Tora există numai în unul care se omoară pentru ea.” Asta înseamnă că se omoară, adică este dragostea de sine pe care o condamnă la moarrte. Aşadar, nu are posesiuni, căci nu este nici un stăpân căruia să îi expunem posesiunile, deoarece singurul lui scop este a dărui, nu a primi. Aşadar se anulează pe sine.

Rezultă că “Unui păcătos, păcatele îi sunt gravate în oasele sale” înseamnă că nu a mers pe calea Torei, deoarece Tora este numită “negru peste alb.” Zoharul spune că de aceea meritele sale sunt gravate în oasele sale, “Deoarece oasele sunt albe şi scrierea neagră este vizibilă numai de peste alb.” Precum Tora, însemnând dacă este alb, ceea ce înseamnă că respectă Tora şi Mitzvot, se poate spune că este precum Tora, care are negru peste alb. Apoi, încearcă să obţină Dvekut sau rămâne cu oasele albe şi nu scrie nimic peste ele.

De aceea este numit “păcătos,” deoarece păcatele sale sunt gravate în oasele sale. Dar cei ce nu au nici un alb în ei, care nu au Tora şi Mitzvot practice, nu aparţin discernământului “păcătoşi.” Dimpotrivă, ei aparţin discernământului animalelor, adică sunt numai bestii.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Şi a fost o seară şi a fost o dimineaţă

Articol Nr. 36, 1984-85

Zoharul spune despre versetul, „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă” (Geneza 3, p 96, paragraful 151 în Comentariul Sulam), „’Şi a fost seară,’  înseamnă că se extinde din partea întunericului, adică Malchut. ’Şi a fost dimineaţă,’ înseamnă că se extinde din partea luminii, care este ZA.

„De aceea este scris despre acestea, ’o zi,’ indicând că seara şi dimineaţa sunt ca un singur corp, şi ambele compun ziua. Rabbi Yehuda a spus, ’Care este raţiunea?’ întreabă el, ’din moment ce ’şi a fost seară şi a fost dimineaţă’ indică spre unificarea lui ZON, că lumina zilei vine din ambele, apoi după ce textul anunţă că aşa este pentru prima zi, atunci de ce o spune pentru fiecare zi, ’Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă’? ’

„Şi el răspunde, ’se ştie că nu există zi fără noapte şi noapte fără zi, şi că ele nu se vor despărţi. De aceea textul repetă şi ne informează în fiecare zi, pentru a menţiona faptul că este imposibil să existe lumina zilei fără întunericul nopţii. De asemenea, nu va fi întuneric al nopţii care să nu aducă lumina zilei după el, din moment ce nu se vor despărţi niciodată.” Până aici sunt cuvinte sale.

Trebuie să înţelegem ceea ce este scris mai sus în lucrare, ce înseamnă lumină şi ce înseamnă întuneric, şi de ce este imposibil să avem o zi fără să fie compusă din ambele, adică lumina şi întunericul compun o singură zi. Asta înseamnă că ziua începe când începe întunericul, deoarece atunci începe secvenţa facerii unei noi zile.

De asemenea, trebuie să înţelegem cum poate fi asociat cuvântul zi întunericului, deoarece, din moment ce noaptea a început, putem deja să numărăm zilele.

Este ştiut că după restricţie şi îndepărtarea luminii ce a apărut în lumile superioare – după cea de-a doua restricţie şi spargere – a apărut sistemul de Klipot (coji), până la locul unde BYA s-a împărţit în două discernăminte. De la mijlocul său în sus a fost BYA a Kedusha (sfinţenie), şi de la mijloc în jos a devenit secţiunea permanentă a Klipot, aşa cum este explicat în TES (partea 16, p 1938, Paragraf 88)

În consecinţă, în această lume, „omul se naşte pe mânzul unui măgar sălbatic” şi nu are nicio dorinţă pentru spiritualitate. Aşadar, de unde apare în persoană senzaţia de nevoie pentru spiritualitate, până în punctul în care să spună că simte întuneric, pe care el îl numeşte „noapte,” simţind că este separat de Creator? Trebuie să ştim că în acelaşi timp el începe să simtă că este departe de Creator, începe să creadă într-o anumită măsură în existenţa Creatorului, sau altfel, cum poate el spune că este îndepărtat de ceva ce nu există? În schimb, trebuie să spună că există o anumită lumină care din departare străluceşte pentru el până la nivelul în care simte că este îndepărtat de Creator.

Prin urmare rezultă că imediat ce începe întunericul, adică simţul existenţei întunericului, lumina începe imediat să strălucească într-o anumită măsură. Şi măsura iluminării, este recunoscută numai prin negare. Asta înseamnă că cineva simte o lipsă că Lumina Creatorului nu străluceşte pentru el într-o manieră pozitivă. Totuşi lumina străluceşte pentru el într-o formă de întuneric, adică acum începe să simtă că îi lipseşte lumina Creatorului, care este numită „zi.”

Dar aceia pentru care lumina zilei nu străluceşte nu ştiu că este o astfel de realitate unde o persoană simte absenţa luminii Creatorului, care este numită „zi.” Să vorbim despre o singură persoană, adică în acelaşi corp. Uneori cineva simte că este în întuneric, adică este îndepărtat de Creator şi tânjeşte să se apropie de Creator. El suferă pentru că este separat de Creator.

Întrebarea este „cine îl face să se frământe pentru spiritualitate?” Şi uneori simte întuneric şi suferinţă când vede că altul are succes în viaţa corporală, în posesiuni şi cu oamenii, în timp ce lui îi lipsesc atât susţinerea cât şi respectul. El realizează că, este cu adevărat,  mai capabil decât celălalt, atât în ceea ce priveşte talentul cât si neamul, şi merită mai mult respect. Dar, de fapt, este cu multe grade mai jos decât celălalt, şi asta îl doare teribil.

La acel moment, nu are nicio conexiune cu spiritualitatea, şi nici măcar nu-şi aminteşte dacă a fost vreodată conectat, şi îi considera pe toţi prietenii cu care a studiat în seminar, atunci când îi vedea suferind pentru grijile lor de a obţine perfecţiune în viaţă ,ca fiind precum copiii care nu pot face un calcul cu scop, şi doresc tot ce le văd ochii. La un moment dat, ei văd că cel mai important lucru în viaţă sunt banii, iar la un alt moment văd că cel mai important este să aibă o poziţie respectată printre oameni, etc.. Iar acum este cufundat chiar în lucrurile pe care le batjocorea, şi simte că viaţa sa este lipsită de gust, până când nu îşi determină întreaga speranţă şi pace în viaţă la acelaşi nivel determinat de ei, şi care este numit „scopul vieţii.”

Şi care este adevărul? Este acela, că acum Creatorul s-a miluit de el şi a iluminat discernământul zilei pentru el, şi aceasta poate începe cu negarea. Cu alte cuvinte, când ziua începe să strălucească în inima sa sub forma întunericului, se numeşte „începutul răsăritului zilei,” şi apoi încep să se formeze în el Kelim, în care lumina poate să strălucească într-o manieră pozitivă. Aceasta este lumina Creatorului, când cineva începe să simtă dragostea Creatorului şi când începe să simtă aroma Torei şi gustul Mitzvot.

Din toate acestea putem înţelege cuvintele de mai sus ale Zoharului, că vine o zi în mod specific din ambele, aşa cum scrie, „de aceea este scris despre ei, ‘o zi,’ indicând că seara şi dimineaţa sunt ca un singur corp şi ambele alcătuiesc o zi.” De asemenea, atunci când Rabbi Yehuda a spus că de aceea textul ne atenţionează cu privire la fiecare zi – şi anume pentru a arăta că este imposibil că va fi vreodată lumină fără întunericul nopţii care vine întâi. Şi, de asemenea, nu va exista întunericul nopţii fără ca acesta să aducă apoi lumina zilei, astfel încât ele să nu se despartă niciodată una de alta.

Este aşa cum s-a menţionat mai sus, 1) urmând regula că nu este lumină fără Kli, şi 2) de asemenea, este nevoie de lumină, numită zi, pentru a face un Kli.

Dar trebuie să înţelegem de ce, dacă cuiva i s-a dat puţină zi, în forma ei negativă şi simte că viaţă sa este întreagă doar dacă este recompensat cu Devekut (adeziunea) cu Creatorul, şi începe să se frământe pentru că este separat de Creator, cine atunci îl face să coboare din această stare de ascensiune? Cu alte cuvinte, întreaga sa viaţă ar trebui să fie numai pentru viaţa spirituală, şi asta este toată speranţa sa, şi dintr-odată cade într-o stare de singurătate, o stare în care el ar râde mereu de oamenii a căror dorinţă este să obţină împlinirea plăcerilor animalice. Dar acum el însuşi este printre ei, hrănit de aceeaşi hrană cu care se hrănesc ei.

Mai mult trebuie să ne mirăm cum de a uitat că a fost odată într-o stare de urcare. Acum este aşa într-o stare de amnezie încât nici măcar nu îi trece prin cap să se gândească la oamenii printre care este acum, adică ambiţiile sale sunt la un nivel atât de scăzut şi nu-i este ruşine de el însuşi că a îndrăznit să intre într-o atmosferă de care fugea mereu. Cu alte cuvinte, despre acest aer pe care îl respiră atât de bucuros, ar fi spus mereu că sufocă Kedusha (divinitatea), şi acum este printre ei şi simte că nu este nici o greşeală.

Răspunsul este cum spun scrierile (Psalm 1), “fericit este omul ce nu a umblat după sfatul celui viclean.” Trebuie să înţelegem care este sfatul celui viclean. Este ştiut că întrebarea celui viclean este care este menţionată în Hagadah (Povestirea de Paşti) este “Ce intenţionezi tu prin acest serviciu?” Baal HaSulam ne spune că atunci când o persoană începe să lucreze în a dărui, cel viclean vine şi întreabă: “ce obţii tu dacă nu munceşti pentru tine?”

Şi când o persoană primeşte o asemenea întrebare, începe să reflecteze că poate are dreptate. Şi apoi pică în plasa sa. Prin urmare, trebuie să interpretăm “fericit este omul ce nu a umblat după sfatul celui viclean” astfel: că atunci când vine vicleanul la el şi îl sfătuieşte că nu merită să muncească dacă nu vede niciun beneficiu pentru sine, să nu îl asculte. În schimb, se întăreşte în muncă şi spune: “acum văd că merg pe calea adevărului şi ei vor să mă încurce.” Înseamnă că, atunci când acel om răzbeşte, este fericit.

Apoi, scrierile spun: “Şi nici nu a stat în calea păcătoşilor.” Trebuie să interpretăm “calea păcătoşilor.” El spune: “nici nu a stat.” Un păcat este cum am explicat în eseul anterior (35, 1984-85) când nu respectă “Nu trebuie să adaugi.” Cu alte cuvinte adevărata cale este că trebuie să mergem pe calea credinţei deasupra raţiunii. Şi opusul a ceea ce este cunoscut- corpul înţelege că nu există altă cale în afară de a crede desupra raţiunii.

Prin urmare, atunci când simte un anume gust în muncă şi o vede ca suport, şi spune că acum nu are nevoie de credinţă, deoarece acum are un oarecare fundament, imediat cade de la nivelul său. Şi atunci când cineva este atent la asta, şi nu suportă ca nici măcar pentru un minut să se uite şi să vadă dacă este posibil să-şi schimbe fundamentul, este considerat fericit deoarece nu a stat pe calea păcătoşilor, să privească la calea lor.

Şi apoi, este scris, “Şi nu a stat în locul celui care dispreţuieşte ,” referindu-se la cei ce-şi petrec zilele în lene, care nu-şi iau vieţile în serios şi consideră fiecare moment preţios. Ar trebui să ştim la ce se referă “locul celui care dispreţuieşte.” Aceia care fructifică fiecare moment şi stau şi se gândesc la ceilalţi – dacă alţii au dreptate şi cât de mult ar trebui aceştia să-şi corecteze acţiunile, şi nu au milă de ei înşişi, îngrijorându-se pentru propriile vieţi, asta le cauzează toate căderile. RADAK interpretează că cei care dispreţuiesc sunt cei cu mintea ageră într-un mod rău, găsind greşeli în oameni şi descoperind secretele alTora. Această chestiune este pentru oamenii leneşi, pierde vară. De aceea a spus, “nici nu a stat în locul celor care dispreţuiesc,” şi acesta este motivul pentru cădere.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Dar cu cât îi asupreau mai tare

Articol Nr. 16, 1984/1985

Este scris, „Însă cu cât erau ei mai asupriţi, cu atât se înmulţeau şi se răspândeau mai mult”, astfel încât au ajuns să se teamă de israeliţi” (Exodul 1:12). Înţelesul cuvintelor, „Dar cu cât erau ei mai asupriţi” este acela că se vor înmulţi şi răspândi în aceeaşi măsură în care sunt asupriţi. Se pare că este ca o condiţie – să nu poată fi multiplicare şi răspândire în muncă înainte de a fi o bază a asupririi.

Dar ca să înţelegem cele scrise mai sus, trebuie să ne cunoaştem învăţătura, adică să ştim care este esenţa noastră. Aşa cum se explică în introduceri, este numai dorinţa noastră de primire. Şi cu siguranţă, când dorinţa de primire îşi împlineşte ce a dorit, împlinirea nu se consideră muncă, deoarece muncă este aceea pentru care eşti recompensat.

Cu alte cuvinte, munca reprezintă acţiuni pe care omul le-ar evita, şi le face numai pentru că nu are de ales, fiindcă doreşte să primească recompensă. Recompensa este considerată lucrul după care tânjeşte, şi singura lui poftă şi aspiraţie este pentru acel lucru. Adevărata poftă înseamnă că acest lucru îl cuprinde atât de adânc încât spune, „Mai bine aş muri decât dacă să trăiesc şi să nu o obţin.” Rezultă că dacă nu are o durere şi un chin pentru ceea ce pofteşte, nu se consideră tânjire. Şi această tânjire este măsurată de mărimea suferinţei.

De aceea, rezultă că dacă cineva doreşte să primească nişte satisfacţii, mai întâi trebuie să fie o lipsă. Este aşa, deoarece nu este nicio lumină fără Kli (vas), şi nimeni nu-l poate umple cu nimic, dacă nu este o lipsă. De exemplu, cineva nu poate mânca fără apetit sau nu se poate bucura de odihnă fără oboseală.

Aşadar, cineva nu suferă fiindcă „egiptenii” din corpul său îl asupresc, până când nu mai vrea să asculte de ei, şi vrea să meargă pe o cale care nu le place. Rădăcina primirii din om este numită “iubire de sine”, şi asta se consideră Egipt. Sunt multe naţiuni, care sunt numite în general “cele şaptezeci de neamuri,” şi care sunt opuse la Kedusha (sfinţenie). „Şaptezeci de neamuri” sunt cele şapte Sfirot, unde fiecare Sfira  conţine zece Sfirot, şi de aici numărul de şaptezeci de naţiuni. De asemenea, fiecare naţiune are propria-i dorinţă unică.

Klipa (coajă) Egiptului este o Klipa generală. Este acolo unde scânteile de Kdusha au căzut, şi pe care poporul lui Israel – care era în Egipt – a trebuit să le corecteze. Aşadar, mai întâi trebuie să fie durerea şi chinul, ca să nu poată ieşi de sub conducerea lor, aşa cum este scris, “Şi copii lui Israel au gemut din cauza muncii lor şi ei au plâns; şi plânsul datorat muncii lor a venit Sus la Dumnezeu. Şi Dumnezeu le-a auzit geamătul”.

Trebuie să facem o precizare la cuvintele “din cauza muncii lor” deoarece este scris de două ori. Trebuie să explicăm că toate gemetele din muncă înseamnă că nu puteau munci pentru Creator. Într-adevăr, suferinţa lor era din cauză că nu puteau să facă munca pe care o făceau ca să fie pentru Creator, ci era pentru Klipa (coaja) Egiptului. De aceea este scris de două ori, “din cauza muncii”.

1) Toate suspinele nu erau pentru că le lipsea ceva. Le lipsea numai un singur lucru, adică nu doreau niciun lux sau plată. Singura lor lipsă pentru care simţeau durere şi suferinţă era aceea că nu puteu să facă ceva pentru Creator. Cu alte cuvinte, ei îşi doreau să aibă o dorinţă care să-i aducă mulţumire Creatorului şi nu lor înşişi, dar nu au putut să o facă şi asta i-a chinuit. Asta se numeşte “să vrei să ai o alipire la spiritualitate.”

2) Acest al doilea “Din cauza muncii” vine să îi înveţe că, “Şi plânsul lor a urcat la Dumnezeu,” şi că dacă Dumnezeu le-a auzit suspinele, a fost pentru că singura lor cerere a fost munca. Asta vine să arate către celălalt “Din cauza muncii.” Reiese că tot exilul pe care l-au simţit a fost numai pentru că erau sub conducerea Klipa Egiptului şi nu puteau să facă nimic care să fie pentru dăruire.

Este scris în Zohar (Exodul, paragraf  381 în Comentariul Sulam), “Rabbi Yehuda a spus, ‘Vino şi vezi că este aşa cum a spus Rabbi Yehoshua din Sakhin, ‘Atâta timp cât preotului lor i s-a dat stăpânire peste Israel, plânsul Israelului nu a fost auzit. Când preotul a căzut, este scris, ‘Regele Egiptului a murit,’ şi imediat, ‘Şi copii lui Israel au gemut din cauza muncii lor şi plângeau; plânsul lor din cauza muncii a ajuns la Dumnezeu. Şi Dumnezeu le-a auzit geamătul.’ Dar până atunci nu li s-a răspuns la plânsul lor.’’”

De aceea, putem spune că dacă nu este timp să fie detronat preotul Egiptului, nu este loc pentru alegere sau pentru ca ei să se mântuiască sau să fie izbăviţi din exil. El spune (Exodul, Paragraf  380 în Comentariul Sulam), “‘În acele zile multe.’ ‘Multe’ se referă la şederea neamului lui ‘Israel’ în Egipt, adică a venit sfârşitul. Şi din moment ce exilul lor s-a terminat, ce se spune? ‘Regele Egiptului a murit.’ Ce înseamnă asta? Înseamnă că preotul Egiptului a fost coborât din statutul său şi a căzut din aroganţa lui. De aceea scrierile spun despre el, ‘Regele Egiptului a murit,’ deoarece declinul este considerat de el moarte. Căci atunci când regele Egiptului – care era preotul – a căzut, Creatorul şi-a amintit de Israel şi le-a auzit gemetele.”

Zoharul pune această întrebare despre versul, “În durerea ta, când toate aceste lucruri au venit asupra ta” (Deuteronomul 4). Asta înseamnă că înainte ca totul să aibă loc, este imposibil să obţii perfecţiunea. Reiese că voi aveţi o scuză, un pretext că toate lucrurile prin care ei trebuie să treacă pot fi trăite prin suferinţă, şi asta nu se măsoară  prin cantitatea de suferinţă, ci pe măsura simţirii (vezi Zoharul).

Putem înţelege asta printr-o alegorie. Dacă un om trebuie să facă un kilogram de muncă, ceea ce sunt o mie de grame de suferinţă, recompensa vine şi pentru asta. Aşa cum au spus înţelepţii noştri, “Recompensa este pe măsura durerii.” Asta înseamnă că munca pe care cineva trebuie să o depună înainte să primească recompensa este fiindcă nu există lumină fără Kli, deoarece nu există nicio împlinire fără lipsă. Şi munca pe care o face cineva, este calificarea pentru primirea nevoii şi, după aceea, el va putea primi în el împlinirea.

Să spunem că acel om poate oferi intermitent o mie de grame de lipsă, care sunt judecate în calitate şi cantitate. Omul se poate strădui zece minute pe zi, adică să regrete îndepărtarea sa de Creator, sau, poate să regrete îndepărtarea de Creator zece minute pe săptămână, sau zece minute pe lună.

La fel este şi cu calitatea suferinţei lui când el îşi aminteşte că este îndepărtat de Creator. Deşi îl doare nu este atât de teribil şi sunt lucruri care îl dor şi mai tare, lucruri după care tânjeşte. Prin urmare, ar trebui să contemple de asemenea şi calitativ. Aşadar, omul are de ales, deşi el trebuie să experimenteze întregul proces al muncii şi durerii până la capăt, până când ajunge la starea de “Şi te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău şi vei asculta vocea Lui.”

Aşadar, omul are posibilitatea să scurteze timpul procesului de durere daTorat prelungirii timpului, care, aşa cum am spus, este numit “cantitate,” şi să adauge în calitate, adică simţind suferinţa că este îndepărtat de Creator.

Dar va trebui să ştim că este o diferenţă mare între cantitate şi calitate în modul de  muncă. Când se consideră calitatea de timp, omul îşi poate aranja programul, adică, cantitatea de timp pe care şi-o alocă lui însuşi, chiar prin forţare. Asta înseamnă că, chiar dacă corpul nu doreşte să stea tot timpul pe care l-a decis pentru lecţie, adică el  trebuie să stea câteva minute sau ore şi să regrete că este îndepărtat de Creator. Dacă el are o dorinţă puternică şi nu are un caracter slab, poate sta şi respecta programul pe care şi l-a stabilit, deoarece acesta este un act, şi prin acţiuni, omul poate face lucruri prin constrângere.

Dar în ceea ce priveşte calitatea, asta este foarte dificil, fiindcă cineva nu se poate forţa să simtă altfel decât ceea ce simte. Dacă îşi examinează sentimentele de durere şi suferinţă fiindcă el este îndepărtat de Creator, uneori el ajunge la o stare în care nu îi mai pasă. Atunci el nu ştie ce să facă, fiindcă el nu poate schimba ceea ce simte, şi atunci este dezorientat.

Aceasta cauzează prelungirea exilului fiindcă este greu pentru noi să dăm cantitatea necesară, cu atât mai puţin calitatea. Şi când el începe să cerceteze calitatea lipsei, vede că nu simte durere, că este aparent inconştient, nesimţitor. Şi, deşi îndepărtarea de Creator înseamnă că nu are viaţă, nu îl doare că nu are viaţă. Apoi nu are nicio altă alegere decât să se roage la Creator să îi dea puţină viaţă, şi astfel el va simţi că este periculos de bolnav şi trebuie să îşi vindece sufletul.

Şi uneori cineva ajunge într-o asemenea stare unde el este într-un asemenea declin încât nici măcar nu are puterea să se roage pentru asta. Din contră, este într-o stare de completă indiferenţă. Asta se numeşte “a fi într-o stare de nemişcat”, adică  este complet nemişcat.

În acea stare, numai societatea îl poate ajuta. Cu alte cuvinte, dacă vine printre prieteni şi nu îi critică în niciun fel, testând dacă şi ei au aceleaşi obstrucţii şi gânduri dar pe care le-au depăşit, sau ei nu acordă niciun interes introspecţiei şi de aceea se pot angaja în Tora şi Miţvot, atunci cum poate el să fie ca ei?

În acel moment, nu poate primi nicio asistenţă din partea societăţii deoarece el nu are Dvekut (adeziune) cu ei deloc, deoarece sunt prea mici ca să-i fie prieteni. Aşadar, în mod natural, nu este deloc afectat de ei.

Dar dacă el vine printre prietenii lui nu cu capul sus, gândindu-se că el este deştept şi prietenii lui sunt proşti – ci dimpotrivă, îşi aruncă mândria la o parte şi respectă legea, “Sărăcia îi urmăreşte pe cei săraci,” nu numai că el este într-o stare de declin, şi nu simte nevoie pentru spiritualitate, dar primeşte de asemenea gânduri de mândrie, adică el este mai înţelept decât toată societatea sa.

Acum haideţi să ne întoarcem la prima întrebare, referitor la ceea ce spune Zoharul, “Şi din moment ce exilul a fost terminat,” ce spune, “Regele Egiptului a murit,” deoarece el consideră detronarea drept moarte. Şi deoarece regele Egiptului, care este preotul lor, a căzut, Creatorul şi-a amintit de Israel şi le-a auzit rugăciunile. Rezultă că este un pretext că nicio rugăciune nu va ajuta până la momentul potrivit. Aşadar, nu este nimic de făcut, deoarece Creatorul nu le va auzi rugăciunea.

Cu cuvintele de mai sus putem înţelege problemele aşa cum sunt. Aceasta este aceeaşi chestiune pe care înţelepţii noştrii au spus-o despre versetul, “Eu Domnul Voi grăbi asta la timpul său.” Dacă sunt recompensaţi, “O voi grăbi”. Dacă nu sunt recompensaţi, „la timpul său.” Cu alte cuvinte, când vine timpul, va veni o deşteptare de la Creator şi, prin ea, Israelul se va mântui. Rezultă că alegerea este în funcţie de timp, aşa cum spune el în “Introducerea la cartea Zohar” (Paragraf 16).

Rezultă din toate cele de mai sus că cineva nu trebuie să considere timpul mântuirii – că este scris că înainte rugăciunea lor nu a fost acceptată – deoarece asta se referă la timpul cantităţii şi calităţii suferinţelor, că este un anume timp la care suferinţa va fi terminată. Cu toate acestea noi putem scurta timpul. Întreaga cantitate şi calitate prin care suferinţa va apărea, poate fi scurtată într-un mod în care toată suferinţa va veni într-un timp scurt, dar toată suferinţa va apărea acolo.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)